Dramaturg intre Paris si Bucuresti

Piesele lui Matei Visniec s-au jucat in peste douazeci de tari. A fost prezent pe scene ale unor teatre importante: Teatrul Rond-Point din Paris, Teatrul Regal din Stockholm, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano. Din 1993 este unul dintre cei mai prezenti autori ai Sectiunii Off din cadrul Festivalului de Teatru de la Avignon. Este premiat de Academia Romana, de Uniunea Scriitorilor din Romania si de Societatea Autorilor si Compozitorilor Dramatici din Franta. Cand a parasit Romania in 1987, stabilindu-se la Paris, era deja un poet cunoscut si incepea sa se contureze ca dramaturg.

– Ati vazut doua spectacole studentesti la Casandra: Masinaria Cehov si Trei nopti cu Madox. Cum simtiti faptul ca tinerii se opresc asupra teatrului dumneavoastra?

– Este o satisfactie extraordinara, cu atat mai mult cu cat lumea se plictiseste repede de un autor. Sunt momente naturale cateodata in puterea de receptare a oamenilor, cand scade interesul pentru un anumit autor. Niciodata nu e castigata partida intre dramaturg si publicul sau. In ultimii 13 ani, piesele mele au tot fost montate in Romania si faptul ca studentii de la Facultatea de Teatru sunt interesati in continuare de ele este o confirmare a faptului ca exist. O confirmare ca n-am muncit degeaba si am avut poate capacitatea de a atinge niste corzi sensibile, universale, care au sensibilizat oamenii inainte de *89 si dupa *89.

– Teatrul dvs. a depasit cu bine momentul *89. Care credeti ca este secretul trecerii lui?

– Faptul ca oameni care erau copii inainte de *89 sunt interesati acum de teatrul meu demonstreaza ca el a trecut cu bine aceasta frontiera destul de periculoasa intre lumea care a fost si lumea care se construieste acum. Dramaturgia mea a trecut si frontiera dintre Est si Vest. In Franta am fost destul de montat in primii ani tocmai cu piese scrise in Romania. Ele au fost capabile sa treaca granita spre Occident.

– Acolo ele au capatat o alta semnificatie sau au fost intelese in cheia in care le-ati scris?

– Deseori au dobandit o alta conotatie. De pilda, in Caii la fereastra, piesa mea de debut in Franta, accentul nu se mai punea pe cautarea identitatii, pe demascarea limbajului inutil si pompos al puterii, al ideologiei sau al ideologiilor. Era o piesa despre manipulare, foarte bine inteleasa si acolo. Comunismul a avut un tip de manipulare, care apare si in Occident, dar sub o alta forma. In tarile de mare traditie democratica, cum este Franta, individul este manipulat de oameni si forte invizibile, de imagine si de publicitate, de societatea de consum, de corporatii care doresc sa transforme cetateanul in consumator. Peste tot exista aceasta tendinta de spalare a creierului pentru inregimentarea individului. Fie ca pericolul este un regim totalitar sau o societate de consum, efectul este acelasi, iar individul trebuie sa ramana lucid. El are nevoie intodeauna sa se poata regasi intr-un spectacol, intr-o piesa de teatru, intr-o carte, care demonstreaza mecanismul punerii sale in cusca, al standardizarii sale. Eu ma consider autorul unui teatru lucid, chiar daca uneori lucrez cu emotia. Textul unei piese de teatru trebuie sa fie in primul rand o rezerva de emotie.

– Piesele dumneavoastra pornesc in mare parte de la o realitate de factura politica, sociala. Dar personajele au o sensibilitate si o metafizica aparte. Credeti ca acest lucru a dus la valabilitatea lor in Occident?

– Probabil ca a avut o mare importanta acest lucru. Pentru mine, intodeauna, o piesa de teatru nu se justifica decat daca are si acest etaj metafizic. El este difuzat in carnea textului, nu stiu de unde vine, dar el se simte. Nu pot sa scriu un text care sa aiba calitatea unei fotografii, el trebuie sa fie o usa care se deschide si care ne absoarbe undeva, care ne aspira spre reflectie. O piesa trebuie sa fie o fabula eterna.

– Ca forma, teatrul dumneavoastra raspunde unei mari libertati regizorale. Ati scris texte special pentru astfel de experimente regizorale?

– In Franta exista companii care abordeaza o experienta estetica speciala, aceea a textului nascut din improvizatie. Am lucrat cu o astfel de companie si am scris o piesa pornind de la un exercitiu de improvizatie facut de un regizor si cinci actori. Ei cautau emotia corporala si incercau sa o fixeze la un moment dat. Textul decurgea tocmai de aici. Era o forma de cautare a unui anumit tip de spectacol, unde cuvantul venea dupa gest.

– Care este raportul dintre cuvant, gest, imagine in teatru?

– Pentru mine teatrul este literatura. Textul dramatic face parte din literatura. O piesa pe care nu o pot citi si ca literatura mi se pare nereusita. Teatrul face parte din categoria genului literar. Acum putem sa construim o piesa cu mijloace extraordinar de epurate, putem stiliza totul, putem face mii de experimente, dar daca din acest efort complex nu iese la sfarsit o idee care sa aiba valoare literara, pentru mine nu e un text reusit.

– Ce intelegeti concret prin aceasta valoare literara?

– Literatura este aceea care da raspunsuri la intrebarile esentiale ale omului. Ea merge mai departe decat filosofia, sociologia, psihologia. Sunt raspunsuri pe care omul nu le poate gasi decat aici. Exista spatii in interiorul fiintei umane ce sunt explorate numai prin literatura. Nici stiintele oculte, nici istoria sau medicina nu pot depasi anumite frontiere. Doar literatura proiecteaza imagini ale omului marite la infinit.

– Exista o ruptura intre cum scriati inainte si ceea ce scrieti acum. Ultimele piese nu mai sunt de factura simbolica, ele pornesc de la realitati imediate cu implicatii sociale si politice. De ce aceasta schimbare?

– Mi-au trebuit foarte multi ani de munca si de intelegere a fenomenului teatral ca sa pot ataca subiecte realiste. Femeia ca un camp de lupta, Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali sunt astfel de piese. Anumite momente din viata mea de jurnalist m-au fortat sa tin cont de realitate. Razboiul din Bosnia a fost pentru mine un subiect greu de digerat, de inteles. Atunci am scris o piesa in care voiam sa schimb unghiul de vedere si am ales ca personaje doua femei. Am incercat sa psihologizez. Cand am scris Istoria comunismului mi-am dat seama ca lumea a trecut foarte repede peste aceasta cadere, fiind aspirata de alte probleme, incat intelectualii n-au avut timp sa se aplece atat de profund asupra intamplarii extraordinare a istoriei. Am scris o piesa in jurul ideii de utopie, ideii de om cazut in capcana axiologica a utopiei. E prins intr-o capcana teribila care este conditia sa existentiala paradoxala: nu poate sa traiasca fara sa proiecteze utopii, sa viseze, dar cand incepe sa aplice utopiile se produce oroarea. Cum sa iesi din utopia planetara a comunismului si sa ai curajul sa visezi in continuare? Aceasta este problema reala.

– Prin teatrul dumneavoastra incercati sa activati constiinta spectatorilor?

– Traim intr-o accelerare a timpului cu o viteza incredibila. Se intampla ceea ce numim noi modernizare, oamenii au in fata o utopie care nu are ideologie. Daca istoria comunista a fost pregatita de o suta de ani de reflectie, modernizarea vine fara nimic in spate. Sunt subiecte care se impun, pentru ca spectatorii sa-si dea seama de caracterul lor paradoxal. De altfel, nu incep sa dezvolt un subiect daca nu are aceasta doza de paradox, interesanta pentru mine ca dramaturg. Incep sa fac naveta mai usor dintr-o lume intr-alta, sa fac mai multe comparatii. Munca mea de ziarist ma obliga sa fiu in interiorul mizeriei lumii, materia cu care lucrez este oroarea zilnica.

Interviu realizat de Cristiana Gavrila