-E uimitor ca cinematograful lui Andrei continua sa traiasca-

Continuam publicarea interviului cu Marina Tarkovskaia, sora marelui regizor Andrei Tarkovski, inceputa in numarul de acum doua saptamani. Urmatoarele sorbituri ale primei cesti de ceai au fost cam asa:

Nu exista prooroc in propria tara

– Intr-adevar, in ultima perioada a vietii, Andrei era intr-o dispozitie foarte pesimista, la fel cum sunt si eu acum. Ce poate face aceasta patura atat de subtire de oameni? Cum poate ea schimba lumea?! Sa dea Dumnezeu sa fie asa!

– Cunosc actori al caror univers spiritual – dupa cum marturisesc ei insisi – s-a schimbat in urma colaborarii cu Tarkovski. De pilda, Nikolai Burliaev, interpretul lui Ivan si al lui Boriska din Copilaria lui Ivan, respectiv din Andrei Rubliov.

– Desigur, asa ceva se intampla, si nu doar cu actorii. De pilda, un scenograf – nu-mi aduc acum aminte numele lui – chiar a devenit preot. A parasit societatea, s-a stabilit intr-o fundatura a Rusiei, unde se straduieste sa refaca o biserica, ce este constant jefuita, cu toate ca nici nu ai ce fura de acolo… Este un om temerar, nu demult a aparut un interviu cu el, in care declara ca munca cu Tarkovski a avut o inraurire importanta asupra lui. Da, neindoielnic, oamenii se schimbau sub influenta lui. Eu ma refeream la un nivel mult mai general.

– Credeti ca se poate vorbi astazi despre un -mit Tarkovski-, inchegat in jurul personalitatii lui? Astfel de mitizari sunt periculoase, ori mai periculoase sunt demistificarile?

– Nu trebuie confundat mitul cu moda. In cazul nostru, cred ca mitul a inceput sa se infiripe inca din timpul vietii lui Andrei, ceea ce era firesc, pentru ca fiecare film vorbea despre om, despre intrebarile lui spirituale, despre contradictiile sufletului omenesc, despre cautarea caii drepte in viata aceasta. Andrei plasmuia el insusi aceasta imagine, acest mit sub ochii mei, el insusi si-a ales calea anevoioasa a profetiei. El era cu totul strain de cinematograful comercial. Este interesant sa amintim doua personalitati care au pornit impreuna: Koncealovski si Tarkovski. Caile lor s-au despartit radical. Daca ati citit cartile lui Koncealovski, ati simtit ce atitudine are acolo fata de Tarkovski. Se si inclina in fata lui, dar nu-l intelege, il si compatimeste pentru ca si-a ales calea atat de grea de a purta catre oameni cuvantul proorocesc. Dar, dupa cum se stie, nu exista prooroc in propria tara, de aceea soarta lui Andrei in Rusia a fost foarte grea. Dupa plecarea lui in strainatate, ne-au sosit multe scrisori extraordinare, cele mai multe erau despre Calauza, ultimul sau film facut in tara; oamenii i se adresau, realmente, ca unui invatator, ca unui indrumator spiritual.

– Era o sansa de supravietuire spirituala prin cultura intr-un regim socialist.

– Da, pentru ca atunci nu aveam nici un fel de repere. Mitul socialist, mitul comunist se consumase, lumea nu mai avea nevoie de el, s-a dezumflat ca un balon, n-a ramas decat o coaja jalnica, de care nimeni nu mai avea nevoie si care nu mai interesa pe nimeni. De aceea, era mare nevoie de filmele lui Andrei. Primeam scrisori, precum cea a unui tanar invalid care voise sa-si puna capat zilelor, pentru ca nu vedea in viata nici o perspectiva, mai ales pentru el insusi; acest tanar i-a multumit lui Andrei ca i-a dat o speranta, ca i-a dat ideea sacrificiului, nadejdea in Dumnezeu, credinta. Astfel de scrisori erau foarte multe. De aceea, cred ca -mitul-, in sensul pozitiv al cuvantului, era necesar.

– Ce schimbari a cunoscut receptarea in patrie a operei lui Andrei Tarkovski, in ultimii ani din viata sa?

– Atitudinea fata de Andrei Tarkovski s-a schimbat foarte mult si in Rusia. Intr-o anumita perioada, dupa o lunga tacere (cauzata de exil), numele lui s-a intors in patrie; era cam cu un an inainte de moarte, cand boala sa devenise public cunoscuta si cand, prin eforturile Marinei Vladi, fiului sau i s-a permis sa iasa din tara ca sa-si vada tatal. Atunci filmele lui au reinceput sa circule, s-au intors in patrie, multumita lui Elem Klimov si altora care stateau in fruntea cinematografiei sovietice. Datorita unei tendinte generale manifestate la nivelul conducerii, s-a permis prezentarea filmelor lui Andrei. Atunci s-a nascut o moda colosala Tarkovski. Imi aduc aminte ca un critic de film se plangea ca, practic, fiecare absolvent de liceu il numea ca regizor preferat pe Andrei Tarkovski. Acest fapt nu putea sa nu-i irite pe unii functionari din cinematografie si chiar a aparut termenul de -tarkovskianism-, care era oarecum jignitor pentru Andrei, intrucat nu era prea exact: Andrei a avut foarte putini imitatori. Au existat, desigur, un Aleksandr Kaidanovski, care se declara urmas al lui Tarkovski, i-am citit chiar eu aceasta declaratie, sau Sokurov care este uneori asimilat ucenicilor lui Tarkovski, cu toate ca este, de fapt, un regizor cu totul de sine statator.

– Sokurov si-a gasit, intr-adevar, propriul fagas.

– Da. Dar, cu toate acestea, termenul s-a nascut. Eu cred ca el se datoreaza, pur si simplu, malitiei criticilor nostri de film, stiu ce fel de oameni sunt acestia si am incetat sa-i mai respect pe unii dintre ei, pe care-i consider un fel de devoratori de… cadavre. Sunt foarte dezamagita, in afara unor cazuri cu totul singulare, am ajuns sa ii privesc cu mare prudenta pe acesti oameni, pur si simplu ma tem de ei.

– S-a ajuns la un fel de ofensiva antitarkovskiana a criticilor de film?

– Da, a fost o vreme cand ei au inceput sa lucreze, intr-un fel, impotriva lui Andrei Tarkovski. A aparut un anumit stil al criticii noastre de film, legat, desigur, de postmodernismul din literatura, care trebuia sa desfiinteze vechile canoane, sa darame vechii idoli; asa ceva a mai existat, am mai trecut prin aceasta in Rusia de dupa Revolutie, cand insusi Puskin, de pilda, era dat jos din corabia modernitatii! Atunci a inceput moda demolarilor, care l-a atins si pe tata, poetul Arseni Tarkovski. In revista Iskusstvo Kino a aparut un articol al unui oarecare Soloviov, desigur, nu marele Soloviov, ci un oarecare ziarist din Leningrad, despre care se dovedise ca fusese turnator si care a scris o povestire pe tema asta, manjind multa lume cu murdarii; apoi s-a cait, dar tradase deja niste oameni. A ajuns in America, dupa care a indraznit sa scrie un articol respingator despre tatal nostru, despre care toata lumea vorbea in termenii cei mai elogiosi. Desigur, facem fiecare greseli in viata. Dar despre Arseni Tarkovski se putea vorbi numai ca despre un om intru totul onorabil. Si deodata apare un astfel de articol marsav. Tendinta aceasta demolatoare l-a lovit, fireste, si pe Andrei. Dar aceasta perioada a trecut destul de repede. Termenul -tarkovskianism- s-a dizolvat singur in aer, absolventii de liceu de acum au, pe langa Tarkovski, si alti regizori preferati, li s-au schimbat si criteriile. Dar, repet, e un lucru uimitor ca cinematograful lui Andrei continua sa traiasca.

Elena Dulgheru,

Moscova, 1 iulie 2003