Eu am crescut cu macii si strugurii pe camp

Asa marturisea Zaharia Stancu intr-una dintre poeziile sale, pentru a continua: si mai pastrez, ca iarba si acum, sub pleoape roua. Din aceasta roua pastrata cu piosenie, adancul ce cheama adancuri aveau sa se iveasca, prin ani, poeme si romane care l-au consacrat pe Zaharia Stancu in istoria literaturii romane si nu numai. Pierre de Boisdeffre considera ca ar fi putut fi unul dintre laureatii Premiului Nobel si Frank Kirk l-a comparat cu Faulkner, Steinbeck si Witman. La implinirea unui secol de la nastere, Zaharia Stancu a fost omagiat in cadrul unui simpozion desfasurat in Aula Academiei Romane.

Deschizand lucrarile, acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, l-a prezentat pe Zaharia Stancu ca pe un scriitor complex si un personaj original al vietii literare romanesti. Isi facuse din tinerete un nume in gazetarie si in 1927 Zaharia Stancu publica volumul Poeme simple. Au urmat volumele Albe, Clopotul de aur, Poemul rosu, Iarba fiarelor, Anii de fum, Cantec soptit, Sabia timpului. E o poezie care trebuie recitita si redescoperita… pentru ca acum, cand au trecut cateva valuri ale modernitatii si sensibilitatea noastra estetica a fost pusa la incercare, atat de provocator, de poezia postmodernista, reintalnirea cu aceste poeme concentrate, jeluitoare sau feerice, intr-un urias pastel mirific, a fost, cel putin pentru mine, intaritoare…

Ca presedinte al Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu, un veritabil descendent al aristocratiei taranesti, a dominat viata literara cateva decenii si a reusit sa-si apere confratii in ale condeiului, platind pentru aceasta pretul compromisului in limite decente si folosind puterea nu ca sa faca rau scriitorilor, ci sa le faca bine. Azi se poate recunoaste, sine ira et studio, ca a fost un om destept si a aparat, cat a putut si cum a putut, ideea de scriitor in timp ce altii au calcat-o si o calca in picioare. Poate de aceea, omul public a devorat scriitorul, care este inegal, uneori dramatic de inegal. Ramane insa un stil Stancu in proza si exista o lume pe care numai el a fixat-o in imaginarul nostru literar.

Alocutiunea scriitorului Dumitru Radu Popescu, membru corespondent al Academiei Romane, a fost un amplu raspuns la intrebarile formulate inca dintru inceput: Este Descult un jurnal? Este Zaharia Stancu un diarist? Gasim in paginile sale simultaneitatea intre trait si scris? Cat a fost Zaharia Stancu, in literatura si in viata, el insusi? Si cat l-a dezlegat istoria sa fie sau cat l-a obligat nu sa fie, ci sa nu fie el insusi? Este Zaharia Stancu unul dintre marii diaristi ai literaturii noastre din secolul XX? Cert este ca prozatorul nu poate fi imitat, ci doar mimat, parodiat. Si aceasta fiindca energia cuvintelor vine din energia faptelor si ideilor… astfel incat originalitatea viziunii sale vine din universul specific pe care ni-l propune, din emotia si palpitul adevarului, si nu neaparat sau nu in primul rand din frazarea goala a adevarului… Structura predominant orala a discursului narativ, abundenta faptelor relatate, vesnicele intrebari si raspunsuri ale protagonistilor, precum si gratioasele si permanentele fulguratii poetice din scrisul lui ne duc cu gandul la oralitatea biblica si la neobositele dialoguri pe care Adam si Eva, Moise si poporenii sai, Iisus si apostolii le-au avut intre ei cu Dumnezeu. Afirmatia ce poate contraria a devenit verosimila in desfasurarea discursiva a prozatorului si dramaturgului D. R. Popescu. Mai ales referirile la acel 1907, cand celor care nu puteau pleca intr-o alta tara le-a ramas doar ruga testamentara: Sa nu uiti Darie. Zaharia Stancu nu i-a uitat si probabil ca pentru acest delict a fost el uitat cu desavarsire si scos din manualele scolare. In paginile prozei sale mai razbate un ton baladesc, in timp ce prin tematica este propusa o estetica. Despre Zaharia Stancu, presedinte al Uniunii Scriitorilor, se pot spune multe lucruri si bune, cum ar fi infiintarea de asociatii ale scriitorilor in diferite orase, aparitia a numeroase reviste literare sau felul cu totul personal in care reusea sa depaseasca nu putinele situatii dificile. Dincolo de ce s-a spus sau se mai poate spune, important este ca Zaharia Stancu facuse sa nu fie intrerupta lucrarea binelui.

Convingerile sale de stanga au fost sincere, si nu reflexul vreunui oportunism, cata vreme, cum spune Eugen Uricaru, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, a stiut sa foloseasca discontinuitatea violentei pentru a salva continuitatea culturii. Ca director al Teatrului National sau al unor publicatii, ca presedinte al Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu este un model de actiune inteligenta, plina de devotament si, in acelasi timp, de candoare. In ceea ce priveste romanele Descult, Uruma, Satra, Jocul cu moartea, ele alcatuiesc o opera indeajunsa pentru a-l aseza intre marii prozatori ai literaturii romane, si nu numai ai ei. Si cand va veni timpul intoarcerii la cartile dragi, intre ele se vor afla si cele scrise de Zaharia Stancu… scriitorul si omul public, care a asigurat acea continuitate a culturii fara de care ne-am fi ratacit nu doar intr-o Siberie a spiritului, ci chiar in Siberia cea adevarata.

Pentru acad. Fanus Neagu, Zaharia Stancu a fost un leu de Persia, cu cei mai frumosi ochi albastri, strecurandu-se fluid printre zodii, latrat, de jos, de lupii tineri, de sus, de lupii stirbi, cu totii invalmasiti in ticalosia vietii… un om demn si cavaler al tuturor ordinelor onoarei. El asezase definitiv pe Calea Robilor, oglinda, cutitul si merele tristetii sale taranesti. Umbla prin Bucuresti inconjurat de salcamii copilariei, de o caruta, o luntre si de pasii lui Darie sau numai de urmele culese din jocul cu moartea, pe care l-a starnit, l-a traversat cu tropot si l-a sorbit cu patima intre hotarele Balcanilor. In acest ton au fost petrecute amintiri si pagini din cartile sale, talmacite in limbajul fermecator al lui Fanus Neagu, incat leul cel batran insusi parea a-i zambi cu o candoare sagalnica.

A existat pentru Zaharia Stancu si un moment basarabean, despre care a vorbit Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Romane. Zaharia Stancu a fost foarte citit in Basarabia anilor *60-*70, fiindca exista o evidenta similitudine intre formula sa narativa lirico-simbolica si arta narativa a moldovenilor. Mai exista si un substrat documentar specific si literaturii romane din Basarabia. Amintind de Eugen Ionescu, care scria ca literatura basarabeana este puternica prin glasul faptelor, Mihai Cimpoi a spus ca acest glas al faptelor il aflam si in proza, si poezia lui Zaharia Stancu. A mai fost si momentul Esenin, din care Zaharia Stancu a tradus in limba romana. Si a mai fost un alt moment basarabean…, cand, in 1974, intr-o noapte, Mihai Cimpoi impreuna cu Grigore Vieru l-au intalnit, aproape miraculos, la Chisinau, in trenul care trecea pe aici de la Moscova spre Sofia cu usile inchise… Atunci, poetul Grigore Vieru i-a daruit un volum de poezii, scuzandu-se ca este scris cu litere chirilice. Mangaind cartea, Zaharia Stancu a spus sa stiti ca o sa treaca si chestia asta… si la 30 septembrie 1991 avea sa treaca… Si chiar daca lupta mai continua, Zaharia Stancu poate dormi linistit in eternitatea muta, fiindca previziunea lui s-a implinit.

…Cine sa stie daca nu s-au mai implinit si multe dintre sperantele, marturisite sau nu, si ne ramane acel legamant testamentar: sa nu uitam…