La inceputul anilor 1990, revista Catavencu, inca neacademizata, a publicat un numar fals din fosta Scanteie, cu portretul lui Ceausescu pe prima pagina, cu articole scrise in stilul -epocii-. Era o prima incercare de a ne desparti de trecut, razand. Gluma a fost apreciata pentru inventivitate, dar n-a prea fost gustata: amintirile erau prea proaspete si prea dureroase. Recent, Alexandru Tocilescu a pus la Teatrul Mic comedia lui Denis Dinulescu, O zi din viata lui Nicolae Ceausescu. Piesa a fost scrisa tot la inceputul deceniului trecut, dar regizorul, care a intentionat inca de atunci sa o puna in scena, marturiseste ca abia acum a gasit ca momentul este potrivit. Incrancenarea a trecut, a venit vremea detasarii relaxate, a rasului izbavitor. Dupa vizionarea spectacolului, ma indoiesc ca exorcizarea trecutului in acest fel este eficienta. Daca Ceasusescu ar fi fost un scelerat gen Richard al III-lea, subversiunea prin ridicol ar fi avut efect. El era insa un personaj grotesc, ca regele Ubu sau ca Ciubar Voda, subiect de anecdote, luat in ras si, cu toate acestea, temut. A te supune autoritatii unei figuri demonice este de inteles, a te pleca in fata a ceea, de fapt, dispretuiesti, este umilitor. Reprezentatia reinvie cu antren atmosfera de chermeza kitsch a manifestatiilor de masa si ofera roluri suculente lui Florin Calinescu si Cocai Bloos. Doi monstri sacri ai scenei intruchipeaza con brio doi monstri grotesti ai politicii. O fac cu inventivitate si har improvizatoric, dar efectul este de stanjeneala, nu de defulare. Cum am putut adula, chiar daca formal, astfel de caricaturi?
Pe de alta parte, piesa se contamineaza chiar din formele desuete pe care le ironizeaza. Ea insasi este compusa liniar si scrisa precar, ca un scenariu pentru brigazile artistice de amatori de pe vremuri. Rezultatul este ca apreciezi prestatiile actoricesti si verva regizorala, dar pleci neimpacat, simtind ca spectacolul a lovit alaturi de tinta. El nu a transpus scenic ceea ce era cu adevarat specific epocii, iar forma de prezentare, in loc sa fie una inovatoare, tine tocmai de epoca respectiva. Culoarea timpului trecut nu poate fi restaurata cu acuratete decat prin metodele timpului prezent.
O incercare similara de exorcizare a facut Muzeul National de Arta Contemporana, prin expozitia Muzeul de pictura/realism socialist, realizata de curatorul Florin Tudor. Ea grupeaza un numar mare de tablouri omagiale si de propaganda, comenzi oficiale, platite gras, in timpul dictaturii. Expunerea este moderna, chiar inovatoare, in trei sectiuni. S-a folosit spatiul ingust – un culoar – dintre structura de rezistenta din beton si peretele alb de rigips, unde s-au ingramadit, ca intr-o debara, cateva tablouri supradimensionate, subliniindu-li-se, astfel, desuetudinea. Centrul salii este -camera de lectura-, cu colectii de reviste si ziare vechi, aratandu-se paralelismul dintre discursul scris si cel vizual. Un -cabinet-, precum cabinetele de curiozitati de odinioara, grupeaza obiecte -artistice- de o incongruenta batatoare la ochi. La etaj, avem o panotare traditionala, cu tablouri aliniate, cuminte, pe simeze.
Ca tot ce se intampla la Muzeul National de Arta Contemporana, si aceasta expozitie a starnit animozitati. De fapt, nu prea vrem sa ne aducem aminte, pentru a evita sentimentul de rusine, acutizat de ceea ce vedem. Nu e de ras, ci e de plans. Nume mari ale picturii romanesti stau alaturi de anonimi, intr-o aceeasi celebrare a prostului gust. Consultarea etichetelor produce, uneori, consimtire, alteori, consternare. Nu ne surprinde sa revedem portretul de zana al Elenei facut de Sabin Balasa, dar ne repugna sa vedem portrete de aparat semnate de Ion Bitzan. Nu sunt de acord cu Erwin Kessler, care sustine, in suplimentul Bucurestiul cultural al revistei 22 din 27 aprilie 2005, ca expozitia ar fi doar -o Carte imbulinata a Uniunii Artistilor Plastici, care aplica, in premiera, -legea Ticu- in arta, denuntand informatorii estetici ai totalitarismului-. Expozitia nu este una de demascare, ea nu ne arata cu degetul, pur si simplu: -iata cine sunt si ce au fost in stare sa faca!-. Isi propune mai mult decat atat: sa fie o meditatie asupra conceptului de arta oficiala.
Arta oficiala, facuta pentru preamarirea marimilor zilei, a existat dintotdeauna. Astazi este greu de crezut ca un sef de stat si-ar comanda portretul unui pictor, dar maestrii Renasterii ii pictau pe printi si pe papi. Rubens o idealiza pe regina Frantei, Maria de Medicis, si o integra in cele mai magulitoare alegorii. Cazul cel mai interesant este al lui Goya. El i-a pictat, rand pe rand, pe toti cei care s-au gasit, macar o clipa, la putere, in vremurile instabile ale razboaielor napoleoniene. I-a pictat pe regii burboni Carlos al IV-lea si Maria Luisa, pe Manuel Godoy, favoritul acesteia, apoi pe regele efemer, fratele lui Napoleon, impus pe tron, in timpul ocupatiei franceze. In sfarsit, dupa Restauratie, colaborationismul i-a fost trecut cu vederea, astfel incat l-a pictat pe regele legitim, Ferdinand al VII-lea. Nicicand insa tablourile sale n-ar putea figura intr-un muzeu al rusinii. Explicatia ar fi ca artistul nu s-a supus gustului modelului. El si-ar fi caricaturizat personajele, marcandu-si dezaprobarea printr-o critica sociala, cu mijloace vizuale. Ca un bun iluminist, om cu idei inaintate, pretinde ca isi rade de tot ceea ce considera impostura, chiar daca regala. Multa lume a privit portretele sale ca pe niste sarje satirice. Intr-adevar, artistul nu incearca sa-si infrumuseteze modelele, mai mult, le accentueaza dizarmonia trasaturilor, dar ar fi greu de crezut ca marimile zilei l-ar fi coplesit de favoruri, daca el n-ar fi facut decat sa-i caricaturizeze. Goya isi transfigureaza modelele, conferindu-le intensitate si stranietate. Ele au fost flatate, nu pentru ca ar fi fost infrumusetate, ci pentru ca au putut sa se vada in ipostaza lor demoniaca, adica nobila si interesanta. Personajele portretizate de Goya sunt oricum, numai comune nu.
In schimb, portretele cuplului prezidential din expozitia de la MNAC, oricat ar fi de idealizate, nu arata decat prostie si suficienta. Este greu de crezut ca asa ar fi dorit comanditarii sa se vada si ca ar fi dat si pictorilor -indicatii pretioase-. Preferau, cert, realismul si pompierismul, dar multe din lucrarile din expozitie arata ca si acestea puteau fi, cu oarecare abilitate, conturate. Supralicitarea prostului gust apartine artistului, nu modelului, pe care o reprezentare doar pompoasa, -ca-n muzee-, l-ar fi multumit. Culmea kitsch-ului este atinsa de tabloul lui Dan Hatmanu, care-l arata pe Ceausescu ciocnind un pahar de Cotnar cu Stefan cel Mare, acestuia iesindu-i mana dintr-o fresca (figura 1). Ion Bitzan reuseste insa un portret de aparat decent, in care Ceausescu este reprezentat maret, dar necaligrafiat, in diagonala panzei. Tusele nervoase, tonalitatea verde-argintie si fondul vibrant salveaza, intr-o oarecare masura, lucrarea. Cele mai multe reprezentari ale cuplului prezidential sunt penibile, iar unele au umor involuntar. Un ilustru necunoscut, Ieronim Buga, il infatiseaza pe Ceausescu la vanatoare, cu mistretii doborati de jur-imprejur, in stilul artei naive de gang. Sunt si lucrari de-a dreptul hazlii, care reconstituie portretele personajelor binecunoscute din seminte, margele sau placi de faianta.
Arta oficiala nu inseamna insa numai portret de aparat, ci si pictura cu mesaj propagandistic. Or, aici, libertatea artistului este mult mai mare. Mai mult, contrar tezei din titlul expozitiei, ea nu se supune neaparat realismului socialist care – aici Erwin Kessler are dreptate -, nu mai era de actualitate inca din anii 1960. Tablourile lui Ion Bitzan, infatisand sintetic Industria, respectiv Agricultura, sunt opere de arta de tinuta, care nu au nimic realist socialist, fiind propagandistice doar prin titluri. Liviu Suhar picteaza o manifestatie ca pe o compozitie echilibrata si eleganta, in gri si rosu. Mircea Vremir prezinta o lucrare foarte buna, aproape nonfigurativa, ca manifestatie, in stilul lui Bissiee (figura 2). Calin Beloescu transforma tema impusa intr-o natura statica, amintind de maestrii olandezi: pe o tesatura somptuoasa, bine redata, se afla niste carti, pe care se citeste, ce-i drept, numele -conducatorului iubit-. Viorel Marginean este taxat pe nedrept ca -oficial-, pe baza lucrarii de mari dimensiuni reprezentand, vazut de sus, lacul Ciurel, peste care plutesc pasarile dragi artistului. Nu e, poate, una dintre cele mai bune lucrari ale sale, dar se integreaza firesc in opera arrtistului, distonand in raport cu lucrarile care i se invecineaza aici.
Erwin Kessler face, in articolul citat mai sus, un rationament in care subtilitatea bate logica. Prin expunerea artei oficiale de ieri, expozitia ar urmari sa compromita insasi ideea de mai picta cu mijloacele traditionale ale panzei si penelului. Cu alte cuvinte, pentru a-si promova exponatele sale de tip instalatie, arta video sau web, MNAC ar pune intreaga pictura traditionala sub semnul derizoriului. Ipoteza unei asemenea -intentii ascunse- tine, desigur, de o gandire marcata de conspirationism. Expozitia prilejuieste o meditatie fertila despre arta oficiala si ar trebui completata cu exemple de azi, cum ar fi monumentele lui Corneliu Coposu si Iuliu Maniu, machetele care au castigat concursuri etc. Arta oficiala este, e drept, inclinata spre tehnica de ieri, dar nu de o anumita tehnica. Vom vedea curand, sunt convins, si situri web artistice, cu continut propagandistic.
Adrian Mihalache
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
