Filmul si drumul spre casa

Psihologii (si nu numai ei) sesizeaza, cu diferite ocazii, semnele de distrugere a familiei prin curente sociale ori prin idei promovate de mass-media si, indirect, chiar de invatamant. Pesimistii vorbesc de o campanie dirijata de distrugere a familiei, iar cinematograful poate fi acuzat, fara drept de apel, a fi fost adesea partas acestei nefericite cauze, pe care rebelii de rand ai artei a saptea poate ca nici nu o banuiau.

Din fericire, citind printre randurile de celuloid ale ultimelor decenii, putem sesiza, la o alta scara, dar semnificativ prin insasi asumarea marginalitatii, si fenomenul contrar: zidirea prin arta, consolidarea prin film a fundamentului atat de zdruncinat al caminului, intr-o lume in care termenul de -sat mondial- este mai uzitat si mai fecund semantic decat acela de… -capra comunala-.

Facand abstractie de -satul nimanui-, exista regizori care vorbesc, astazi, despre satul sau metropola lor, despre familia ori ginta lor sau a vecinului, identificabile nu atat prin fapte memorabile, cat prin specificul si unicitatea conferite de iubire si de sentimentul apartenentei la acelasi trunchi al istoriei. Fie si al unei istorii minuscule, de provincie sau intinse pe atatea generatii, cate poate cuprinde memoria unui copil.

Nu este intamplator ca ambele festivaluri de film din Rusia de la inceputul acestei veri, despre care am relatat in saptamanile precedente, Zolotoi Vityaz si cel traditional de la Moscova au reusit sa atraga filme centrate, direct sau indirect, tocmai pe problema familiei.

Pentru un forum orientat spre traditie si credinta precum Zolotoi Vityaz, tema caminului, sub toate aspectele si dimensiunile ei, este una centrala.

Iata ca, dupa aproape un secol de disidenta juvenila si de lupta intre generatii, tema relatiei dintre parinti si copii revine in atentia cinematografiei mondiale, cu toata seriozitatea pe care i-o confereau scriitorii secolelor trecute, dar si cu un adaos de sentiment al iertarii (de data aceasta, din partea fiilor), sentiment pe care crudele lectii ale veacului XX ne-au obligat sa il experiem. Tot mai adesea, -adolescentii- (unii, cu tamplele argintii) din spatele camerelor de filmat isi arunca mastile de pirat, parasesc corabiile in deriva ale cautatorilor de comori si se intorc, cu steaguri albe, acasa. Dupa mai vechiul Mama si fiul (1996), Aleksandr Sokurov recidiveaza cu Tatal si fiul, prezentat in acest an in competitie la Cannes; cineastul, laureat al Premiului Libertatii, acordat de Andrzej Wajda si compania -Philip Morris- in cadrul Festivalului de film de la Berlin din acest an, planuieste o incheiere a trilogiei familiei, cu Doi frati si o sora. Iar daca meditatiile in clarobscur ale filozofului de pe malurile Nevei satisfac doar publicul erudit si o parte a criticii, -solarul- Nikita Mihalkov astampara toate gusturile, combina rafinamentul culturii, caldura pamantului si limpezimea vazduhului (slav) in potiuni liber administrabile tuturor varstelor si profesiunilor. Preocuparea sa pentru universul familial, exprimata limpede de la Rubedeniile incoace, a ramas constanta, atat in fictiune, cat si in mai putin cunoscutele documentare. Un film despre fiica sa, Anna, urmat de dilogia abia incheiata despre parinti, Tatal si Mama, in semitonuri dulci-amarui, imbinand sinceritatea aproape nuda cu o subtila stiinta a crearii imaginii publice, care a smuls cea mai inalta distinctie a Festivalului Cavalerul de aur din acest an… Cu nelipsitu-i sarm si umor, cu stiuta-i flexibilitate psihologica, care in cinema creeaza impresia de firesc si spontaneitate, cel mai mediatizat cineast rus contemporan face o pledoarie convingatoare pentru valorile casei, intr-un diptic demn nu doar de cinemateci, ci si de orice cabinet de consiliere familiala, politica, manageriala. Slabe sanse ca aceste filme (pe deasupra, documentare!) sa ajunga curand in Romania, de vreme ce nici rasunatorul Barbier din Siberia nu si-a gasit loc pe ecranele dunarene.

Dar polemica distruge perisabilul sentiment al coeziunii si al familiei (chiar si al -marilor familii-), despre care tocmai vorbeam si pe care nu vreau sa-l pierd, de vreme ce cativa regizori europeni si asiatici, clasici sau debutanti, au avut maiestria sa-l redea pe ecran. Un adolescent-prooroc cu chitara in mana, cantand pe tonuri mai celeste decat Visotki, dar la fel de sfasietor, ii intoarce inapoi poporului sau -cantul, caruia ii duce dorul si pe care l-a pierdut-; as adauga: si credinta. -Cand cerul de deasupra Rusiei se intuneca foarte tare – spune Tatiana Tarasova, regizoarea documentarului Cantul mi-a umplut inima, produs de studioul Artos si prezentat la Zolotoi Vityaz – Dumnezeu ii trimite adolescenti luminosi, care sa trezeasca ochii adormiti ai poporului-. Astfel a fost Maxim Trotin, tanarul atins de aripa harului, care a umplut Rusia de cantecele sale, pline de patriotism autentic si de credinta, pana la varsta de 17 ani, cand s-a grabit sa plece spre cele de dincolo. Tot ce inseamna tendinta centripeta este de maxima importanta astazi in cinema. In aceeasi directie recuperatorie se inscriu si filmele marelui gruzin cu pasaport francez, Otar Ioseliani, care rescrie in inconfundabilele-i tonuri minore (ca, de pilda, in Lundi matin) tema familiei si a gintei, purtata prin lume, dar conservata intacta, de vantul norocului.

Marii cineasti ai lumii sunt tot mai preocupati de -intoarcerea acasa-. Intoarcerea fiului risipitor, a omului cu aparatul de filmat inapoi in casa parinteasca, chiar daca raza acesteia masoara mii de kilometri si se numeste patrie, este o bucurie neasteptata. La eteroclitul Festival de la Moscova, pe langa -intelectualisme-, ayfor-isme, excentricitati si Dogma-tisme, risipite in mici bucurii-orori-stupori a caror motivatie adanca este cel putin precara, au mai putut fi intalnite si cautari, mai mult sau mai putin ferme, dar originale artistic tocmai pe masura fermitatii, a -drumului de intoarcere-. Dintre filmele laureate, iranianul Dancing in the dust (r. Asghar Farhadi) si Koktebel (Rusia – r. Boris Hlebnikov, Aleksei Popogrebski), ca si Les invasions barbares (Canada-Franta, r. Denys Arcand), favoritul de la Cannes din acest an, au pledat, intr-un limbaj auster neorealist, respectiv modern cu nuante liric-minimaliste sau frivol, desacralizant al comediei euthanasie a la francaise, pentru conservarea/recuperarea familiei si a prieteniei, ca ax in care isi afla radacinile persoana. Daca presiunea pentru regasirea axei existentiale o exercita moartea fizica (precum in Les invasions barbares), risipirea caminului material si social – casa si patria (ca in Koktebel), ori iubirea la cea mai inalta cota a ei, jertfa neconditionata, ca in sublimul film al lui Asghar Farhadi, aceasta este, in ordinea prezentei sinteze, o problema secundara. Ceea ce conteaza este vectorul moral ascendent, al cautarii valorilor ultime ale omului – fie el traditionalist religios, progresist sau ateu hedonist. De la Tarkovski incoace, cinematograful redescopera Casa. Generatii succesive de vizionari nu fac decat sa-si apropie tot mai mult si mai intim obiectivul de Casa, dezvaluindu-i cate un nou invelis, cate o pleura ascunsa, in drumul spre Inima. In aceeasi masura, obiectivul devine tot mai mult subiectiv. Pana cand notiunile se identifica. Pana cand coaja devine miez, iar perspectiva se inverseaza.