Dintre cele cateva expozitii de grafica propuse de galeriile bucurestene, la acest inceput de august, ne-a cucerit ultima deschisa, cea a artistului Traian Laie. Sala de la etaj a Caminului Artei este gazda unor nelinistitoare si captivante lucrari ale acestui grafician, prezent destul de rar pe simeze. Un desen cand foarte ferm, construind volume puternice, cand estompat, dand iluzia ca a cedat pasul culorii, invaluind intr-o atmosfera evocatoare scene de basm sau de apocalipsa, marturiseste descendenta lui Traian Laie din zona de confluenta a expresionismului cu suprarealismul, cel putin in domeniul rezolvarilor formale. Se adauga insa acestei zone estetice o dimensiune reflexiva, expozitia devenind un lucid si nu tocmai incurajator discurs asupra conditiei umane. Imaginile se inseriaza in posibile cicluri, oferindu-ne cand o versiune actualizata si cinica a lui Don Quijote si a Rosinantei sale, cand o surprindere a laturii de animalitate a fiintei umane, cand o dramatica viziune a conditiei artistului. Indiferent de obiectul reflectiei insa, oameni si cai isi etaleaza articulatiile intime ale fiintei, reduse la mai mult sau mai putin sofisticate masinarii.
Cavalerul face corp comun cu calul sau, un bizar centaur-mecanism comentand sarcastic mituri mai vechi sau mai noi ale civilizatiei europene. Hasurarile fine, stiinta de a folosi culoarea hartiei in reliefarea sau, dimpotriva, atenuarea formelor, elanul galopului sau miscarea rupta in bizar echilibru confera unor compozitii aparent similare intelesuri si incriptari diferite. Pentru ca fiecare prelungire a corpurilor, fiecare inlantuire a diferitelor elemente constituie, de fapt, o simbolistica proprie. Elementele ei au, de multe ori, un subtext cultural. Alteori, privitorul este liber sa imagineze, iar acest potential polisemantic constituie una dintre liniile de forta importante ale pieselor expuse. Nu mai putin fascinante sunt portretele, in care calitatile de caricaturist ale artistului, bine strunite, jucand fie pe apropierea de ecorseu, fie pe mijloacele deformarilor sugestive, creeaza o galerie la granita grotescului cu terifiantul. In sfarsit, dominand expozitia prin cateva lucrari de mari dimensiuni, -muzicienii-. Violonisti, cel mai adesea, dar si saxofonisti sau violoncelisti ale caror instrumente primesc o viata, o vointa proprie. Vioara si arcus se contorsioneaza, se transforma in burghie sfredelind bratul sau prelungindu-l intr-o contrapunctica compozitie. Gestul muzicianului devine crancena parabola a suferintei – proprii sau provocate. De altfel, si aici functioneaza aceeasi ambiguitate a sensului, aceeasi suspendare voita a gandului artistului in asteptarea intalnirii cu privitorul. Toata aceasta meditatie demitizata asupra conditiei umane este imblanzita de ironie, umor, chiar daca, pana la urma, ironia se transforma in sarcasm, iar locul zambetului este luat de rictus.
Un aer elegant invaluie expozitia, gratie rafinamentului incadrarii lucrarilor, gratie gamei cromatice tinute de obicei in zona armonicului, ca o contrapondere la forta sesizanta a structurarii volumelor. De altfel, in pofida violentei continute in aproape fiecare lucrare, se remarca stiinta echilibrului compozitional, a perfectei puneri in pagina.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
