Indraznelile descoperirii si spaimele trecutului

Acum 227 de ani, la 4 iulie, Declaratia de Independenta adoptata de coloniile americane ale Imperiului Britanic marca aparitia pe harta lumii a unei natiuni noi. Daca efectul ei ar fi fost numai acesta, Declaratia de Independenta ar fi ramas, desigur, cel mai important act al Statelor Unite ale Americii si numai al lor. Nasterea acestei Lumi Noi a insemnat insa si nasterea unei noi conceptii despre libertatile si drepturile omului, ultima sintagma urmand sa devina cuvant de ordine in intreaga lume doua secole mai tarziu.

Celebrarea Zilei Americii a depasit in zilele noastre hotarele Statelor Unite, multe state europene marcand si ele evenimentul. Este si cazul Romaniei, pentru care statul de dincolo de Atlantic a devenit, in cea de-a doua jumatate a secolului XX, obiectul unor sperante mai intai, a unor vise apoi, iar dupa 1990, model pentru un mare numar de persoane, tineri mai ales.

American Way of Life. Este sintagma ce defineste prin excelenta succesul, siguranta materiala, certitudinea (chiar daca infirmata de multe ori) posibilitatii indeplinirii oricarui vis. O cultura cu totul speciala se naste in aceasta tara imensa impartita intre orgoliul tineretii ei si complexele – chiar nemarturisite – fata de vechiul continent. O aspiratie catre libertatea totala de exprimare, egala ca amploare numai cu dimensiunile acestor spatii, de la Niagara la Marele Canion. Si daca, la sfarsitul secolului al XIX-lea si chiar la inceputul celui urmator, artistii americani, plasticienii mai ales, se raportau la curentele si modelele europene, catre jumatatea secolului XX se cristalizeaza aici directii ce vor schimba sensul influentelor. Este suficient sa ne gandim la un Hemingway, la Rauschenberg sau, mai aproape de zilele noastre, la Warhol sau Basquiat (numele sunt citate la intamplare) pentru a sesiza dimensiunile libertatii de expresie, respingerea normelor estetice consacrate intr-un moment sau altul.

Si tot de aici, din Statele Unite, avea sa porneasca un alt curent de opinie ce va capata treptat drept de cetate in optica sociala si mai ales culturala: multiculturalismul. A fost, poate, in mare masura, rezultatul dorintei de a indrepta rigiditatile crude ale trecutului, dar si intelegerea nevoii de a recunoaste, cel putin la nivelul societatii si al ideilor, alteritatea: pe aceea etnica, dar si pe cealalta, mai greu poate de acceptat, a minoritatilor religioase si mai ales sexuale. America puritana, cea care interzicea publicarea volumelor lui Henri Miller, care cenzura si cenzureaza inca pentru marele ecran unele scene de dragoste, s-a lasat dublata de cealalta America, a expresiei nude, fruste, decelabile in artele plastice, dar mai ales intr-o buna parte a productiei cinematografice (aceea care face deliciile tinerilor crescuti in comandamentele -moralei proletare-), in dans, in muzica tinerilor, in literatura.

In Romania, cultura americana a patruns masiv in ultimii ani: traduceri, de la Henri Miller la contemporani, cinematografie, de la filmele de serie B care, din pacate, predomina, la productii de Oscar, ultima notabila fiind Orele, atat de americana si atat de neamericana in acelasi timp. Este poate si cea care, alaturi de romanul semnat de Michael Cunningham,dupa care s-a scris scenariul, ne-a facut sa ne gandim la multitudinea aspectelor si contrastelor ce par sa guverneze cultura americana, dihotomizata si ea intre cultura populara si cultura elitelor, intre cultura (intr-un sens mai putin acceptat de europeni) si Cultura. Ambele insa isi gasesc acolo creatori si consumatori, ambele traverseaza oceanul facand o puternica concurenta traditionalelor mari culturi europene. America viitorului si America trecutului, zborul imaginatiei si nostalgia linistii, indraznelile descoperirii si spaimele medievale. Le descoperim pe toate, cu incantare sau rezerva, in operele creatorilor acestui stat care a cucerit, o data cu propria nastere, libertatea fiintei umane.

Denyce Graves:

-Vreau sa fiu demna de tara mea, de familia mea, de mine insami-

Concretizand noul program lansat de Biroul Afacerilor Educationale si Culturale al Departamentului de Stat al SUA, sub genericul -Conexiuni culturale-, renumita mezzo-soprana Denyce Graves s-a aflat in Romania in calitate de prim ambasador cultural care, in cadrul acestui program, a sustinut cursuri de maiestrie la Universitatea Nationala de Muzica si la Liceul Lipatti din Bucuresti, precum si un recital oferit la resedinta ambasadorului SUA, Michael Guest, momente extrem de interesante pentru muzicienii nostri care au dorit sa o asculte -pe viu- pe cea care, aplaudata la Metropolitan, Covent Garden, Staasoper Viena, Opera din Paris, Arena din Verona etc., s-a impus printre numele importante ale artei lirice americane. Extrem de temperamentala, cu o personalitate puternica, inteligenta si carismatica, si-a conturat propriul portret uman si artistic intr-un amplu interviu care, firesc, a inceput cu intrebarea:

– Inceputul acestei cariere stralucitoare a fost greu sau a venit -de la sine-?

– La inceput este greu, pentru ca toata lumea te testeaza, vrea sa vada cine esti. Sunt convinsa ca nu ne alegem profesia, ci ea ne alege pe noi, dar si ca exista multi tineri talentati pe care nimeni nu-i cunoaste – reusita este o combinatie de factori diversi. Am avut si am multi oameni in jurul meu, care ma sustin si astfel sunt capabila sa fac ce e bine. Multi dintre acestia nu au nici o legatura cu profesia mea. In copilarie, o profesoara a descoperit ca am voce si m-a incurajat in acest sens, desi nu eram deloc interesata de muzica. Mi-a propus sa dau auditie la Scoala Superioara de Interpretare din Washington, am fost admisa, dar familia mea nu avea bani pentru o scoala particulara – cantam in biserica si fiecare dintre cei de acolo m-a ajutat cumparandu-mi carti si alte lucruri necesare – oameni generosi, dispusi sa investeasca in tinerii care apoi dau, la randul lor, comunitatii, tot ce au mai bun. Mama mea chiar nu intelegea ce vreau sa fac cu viata mea, de ce trebuie sa invat sa cant cand… deja cantam! Abia cand am debutat la Metropolitan, intr-un spectacol transmis la radio, a inceput sa inteleaga. In spatele meu este o intreaga -legiune-, o -masina- condusa de persoane care stiu sa construiasca o cariera – manageri, profesori de canto etc.

Sunt un instrument prin care trece muzica

– Sunteti artist BMG – este important ca un solist sa fie reprezentat de o mare casa de discuri?

– Aceste companii au o indelungata reputatie si experienta in business, dar nu este strict necesar sa ai exclusivitate – cred ca mai importanta este relatia cu cei care cred in tine – impresar, casa de discuri, Opere etc. – atunci poti semna orice contract. Oricum, industria discografica trece printr-o perioada neagra. Noi nu putem rivaliza cu Ricky Martin! De aceea e important sa fiu aici ca ambasador cultural, pentru ca nu putem supravietui fara arta – daca atunci cand esti trist asculti o muzica frumoasa, te simti mai bine, apoi spectacolele de teatru, balet etc. te fac sa te simti… om. Cand eram studenta, in cadrul unui schimb intre scoli, am locuit un timp la Munchen; intr-o zi, incercam sa gasesc cuvintele pentru a ma exprima in limba germana si atunci gazda a pus muzica – imediat relatia noastra s-a schimbat, pentru ca muzica este un limbaj universal care ne uneste, ne ajuta sa ne intelegem si pe noi insine, sa ne intrebam cine suntem. Sunt convinsa ca, urmarind CNN, auzind despre crime, nedreptati, oamenii pierd ideea despre ceea ce sunt. Ma consider privilegiata, pentru ca gasesc bucurie, satisfactii in tot ce fac – dar eu nu sunt decat un instrument prin care trece muzica, filtrata prin experienta mea, si tot ceea ce sunt este pus in serviciul ei. Motivul pentru care sunt in Romania, pentru care am fost in Polonia sau Rusia este tocmai acela de a impartasi toate acestea oamenilor, ajutandu-i astfel sa-si gaseasca un scop in viata, sa se intrebe ce lasa in urma, care este contributia lor pe acest pamant? Pentru mine, raspunsul este muzica.

– In cadrul cursului de la universitate ati fost impresionata de calitatea glasurilor celor trei studenti cu care ati lucrat, iar pe noi ne-ati cucerit prin maniera nonconformista si prin entuziasmul cu care le-ati oferit cateva repere in plan expresiv si tehnic.

– Am dorit sa le impartasesc ceva din ceea ce fac eu insami. Au o foarte buna pregatire, sunt pe drumul bun al educatiei si cunoasterii. Eu fac zilnic gimnastica vocala, iar in ceea ce priveste expresia, depinde de gust, de optiune, dar cred ca multi oameni gandesc la fel ca mine. Pe de alta parte, multi asculta CD-uri, dar cred ca astfel se distruge urechea, pentru ca nu este un sunet real, nu are viata, si de aceea, desi este costisitor si necesita timp, deplasare etc., oamenii trebuie sa vina la spectacole, unde starea care se creeaza egaleaza costurile si efortul. Poate nu este perfect sub aspect tehnic, dar exista ceva ce nu se poate capta pe CD-ul pe care se pierde aspectul uman, desi… este tot muzica – spectacolul -pe viu- ne ajuta sa revenim in cotidian cu mai multa speranta, compasiune, dragoste – este acelasi sentiment cu care lumea se duce la biserica pentru a-si intari sufletul ca sa poata merge mai departe. De aceea si programul lansat de Departamentul de Stat este atat de important, pentru ca, desi geografic suntem atat de departe, prin cultura ne putem intelege si cunoaste reciproc, aflam cine si cum suntem.

– In recitalul de la Bucuresti, Denyce Graves a propus un repertoriu divers, de la miniatura spaniola la negro spirituals si, bineinteles, la arii din Samson si Dalila de Saint-Saens si Carmen de Bizet (rolul cu care a debutat la Met in 1995).

– Agenda stagiunilor mele este o oglinda a repertoriului pe care il abordez, incluzand roluri dificile, dar si concerte, recitaluri, inregistrari. Pentru sanatatea mea spirituala, alternez genurile muzicale, dar si personajele foarte diferite pe care le cant, pentru ca fiecare te invata ceva, te solicta sa lucrezi intr-o alta maniera tehnica – intamplator, mare parte din repertoriul meu este francez – poate si pentru ca acei compozitori au fost generosi cu mezzo-sopranele, unul dintre rolurile de anvergura fiind Carmen, pe care il realizez diferit de la o seara la alta, in functie de partenerul cu care cant – sunt o anume Carmencita cu Domingo, o alta cu Lima sau Cura, pentru ca, la randul lor, sunt foarte diferiti si imi creeaza o anume stare, ceea ce imi place pentru ca releva diverse fatete din mine insami; imi place sa improvizez mult, pentru ca asta ma tine -in viata-, aducand mereu ceva nou si interesant si pentru public. Intr-un anume cadru regizoral, schimb permanent ceva – singura dorinta (si teama) este sa nu am ca partener un tenor stupid! Imi place muzica de orice fel, dar in special cea gregoriana, populara, gipsy. Revin mereu la Mozart, pentru ca ceea ce invat din muzica lui ma ajuta apoi sa cant Puccini, Monteverdi, Massenet. Nu am cantat inca musical in spectacol, ci doar in recitaluri, dar poate in viitor voi aborda si muzica de pe Broadway.

Primul lucru pe care il vede lumea este o negresa

– Acceptati viziunile regizorale moderne?

– Cred ca muzica trebuie sa fie pe primul plan – spectacolul este ca un dans intre teatru si muzica, ele trebuie sa se imbine, iar noi trebuie sa fim cantareti-actori, pentru ca publicul, regizorul, directorii de teatru cer astazi mult mai mult si nu mai e posibil ca soprana si tenorul sa cante stand in colturile opuse ale scenei. Am lucrat cu regizori minunati, dar altii vor doar sa socheze – orice lucru este bun daca e inspirat, daca e motivat. La Paris am avut o experienta teribila cu un regizor care imi cerea sa fiu foarte vulgara in Carmen, dar in spectacol publicul nu spune niciodata ca… asa a cerut regizorul, ci ca Denyce Graves a fost astfel; am refuzat, a fost extrem de furios si n-am mai colaborat niciodata – productia a fost un mare succes pentru ca, multumesc lui Dumnezeu, arta a vorbit…

– Este greu sa fi star?

– Cand este vorba despre Denyce Graves, oamenii asteapta (ca si mine) ceva anume. Trebuie sa ma prezint astfel incat sa fiu demna de tara si familia mea, de mine insami. Se spune despre Elisabeth Taylor ca isi schimba vesmintele de 30 de ori pe zi, dar eu o inteleg, pentru ca este judecata in momentul in care apare in public: -Ai vazut parul, pantofii ei?- In acest sens, presiunea competitiei este enorma. Sa fi star e o presiune personala si un standard propriu. Imi place sa merg in supermarket, imi pun tenisii, blugii si o data am auzit pe cineva intreband: – Nu e Graves? Nu, nu poate fi aici, imbracata asa!- Este un exemplu clasic. E important ce spune lumea despre mine, ca american, dar mai ales ca afro-american. Sunt mandra de stramosii mei, dar am o responsabilitate – stiu ca atunci cand apar, primul lucru pe care-l vede lumea este o negresa, nu o solista de opera! Eu reprezint aceasta in primul rand si ma prezint astfel incat poporul meu sa fie mandru de mine. In toate aceste fatete este cate putin din adevarata Denyce Graves.

In preajma Zilei Americii, maniera de a gandi si de a fi a superbei Denyce Graves reprezinta prototipul artistului american, iar faptul ca a fost primul ambasador cultural al SUA in Romania confirma aceasta idee, prezenta sa la Bucuresti fiind, pentru cei care au avut privilegiul sa o cunoasca, o experienta cu totul speciala.