La anversarea luii Ciprian Porumbescu
In preajma zilei de 2 octombrie, cand s-au implinit 150 de ani de la nasterea compozitorului Ciprian Porumbescu, Teatrul de Opereta a inaugurat stagiunea printr-o noua montare a bine cunoscutei lucrari Lasati-ma sa cant, scrisa de Gherase Dendrino pe un libret la care, in urma cu o jumatate de veac, a colaborat si muzicologul Viorel Cosma, eroul principal fiind chiar tanarul creator care, in framantatul secol XIX, a reusit sa depaseasca numeroasele piedici pentru a-si prezenta noua partitura Crai Nou, considerata a fi prima opereta romaneasca in adevaratul sens al cuvantului.
Dupa premiera absoluta din 1954, in care protagonist a fost Ion Dacian, au urmat nu mai putin de 18 noi montari, rolul fiind preluat, in timp, de catre Dorin Teodorescu, pentru ca acum sa fie interpretat de junele-prim -en titre- al teatrului, tenorul Alfredo Pascu, a carui aparitie cuceritoare, dublata de un glas calitativ, in permanent progres, reprezinta de fiecare data o garantie a succesului. De altfel, intreaga distributie este alcatuita din solisti tineri, frumosi, deopotriva buni actori, sustinandu-si cu convingere si reala placere rolurile, ceea ce asigura fluenta si, intr-o anume masura, credibilitate desfasurarii actiunii care, totusi, ramane cantonata in maniera -de la pasopt-, subliniata de aparitia – uneori -fortata- – a taranilor imbracati in costum de sarbatoare. Am sperat ca excelenta Constanta Campeanu (care in urma cu ani a interpretat ea insasi un minunat rol in aceasta opereta pe care acum o regizeaza) sa poata aduce o anume modernitate de expresie in viziunea de ansamblu tocmai pentru a evita asemenea repere care, in anii *50, erau cu siguranta mult mai -gustate- decat la inceputul mileniului III. Exaltarea membrilor Asociatiei -Prietenii artei-, dornici sa sustina creatia autohtona intr-o perioada in care Ardealul se afla inca sub dominatie habsburgica, era reala, dar faptul ca taranii se plimbau fara nici o treaba prin gradina casei profesorului Roth, invitati apoi de catre Ciprian sa cante din fluier (asezati comod pe… balustrada, cu cusmele pe cap…) sau aparitia la cofetaria -mamei Rosa- a altor tarani -gatiti- in miezul zilei, numai pentru a juca un dans romanesc, apar astazi destul de -lipite- si artificiale. Este adevarat insa ca si libretul, si muzica solicita asemenea momente, de altfel excelent realizate de catre solistii si ansamblul de balet in coregrafia plina de nerv imaginata de Andreea Constantinescu.
Intr-un decor destul de conventional, cu costume pestrite (in culori mult prea tari) create de scenografa Diana Ioan, interpreti de frunte (imbracati insa mult mai firesc, rochiile fiind in general albe) evolueaza cu daruire in roluri mai mult sau mai putin ofertante. Daca Suzanica ii da posibilitatea sopranei Gabriela Daha sa-si puna in valoare talentul cu totul special in plan scenic si expresiv, iar Lizi devine pentru Gladiola Nitulescu un nou prilej de a-si etala sarmul, buna dispozitie si rasfatul cu care investeste rolul, celelalte doua prezente feminine – Doina Scripcaru in Bertha si Silvia Sohterus in Martha – au de sustinut momente interesante in special sub aspect vocal, rezolvand cu sensibilitate si implicare afectiva personajele -de linie- bine conturate. Solicitant este si rolul Nastasi, pe care Bogdan Caragea il construieste cu caldura si sinceritate (abuzand poate de sariturile in stil popular), in timp ce artisti cu experienta si calitati unanim recunoscute, precum Tiberiu Simionescu, Anghel Stoian sau Alexandra Savu, dar si mai tinerii lor colegi care alcatuiesc o distributie extrem de numeroasa (pe care spatiul nu ne ingaduie sa o mentionam integral) au dat culoare amplei desfasurari scenice, rezolvand cu acuratete si secventele vocale destul de reduse.
Corul (pregatit de Gabriel Popescu) a sunat omogen, iar orchestra s-a straduit – si in mare masura a reusit – sa confere consistenta unei partituri generoase, desi, sub bagheta lui Marian Didu, decalajele au fost multiple.
Faptul ca s-a aplaudat -la scena deschisa-, publicul ovationand, in final, intreg ansamblul, este o dovada clara a succesului acestei noi montari pentru care s-a lucrat mult si intens, in care s-a investit un miliard de lei (suma pusa la dispozitie de Ministerul Culturii), adaugand astfel inca o opereta romaneasca in repertoriul curent – aspect urmarit cu consecventa de catre directorul teatrului, Amza Saceanu, care la conferinta de presa a anuntat alte noi titluri semnate de compozitorii nostri, care vor vedea lumina rampei in aceasta stagiune, alaturi de noua montare a celebrei Victoria si al ei husar, in regia maestrului George Zaharescu, semn ca la Opereta se intampla mereu -ceva-.
O capodopera pe scena Salii Radio
In timp ce la Ateneu, Cristian Mandeal dirija cel de-al doilea concert al Filarmonicii (probabil) cu… bagheta lui Yehudi Menuhin (pe care, in seara precedenta, Clubul Rotary a anuntat ca a achizitionat-o la o licitatie pentru a fi donata Muzeului Enescu, dar o ofera unui dirijor in ocazii exceptionale), la sala Radio s-a desfasurat concertul inaugural al stagiunii Orchestrei Nationale care, si de aceasta data, a marcat un eveniment cu totul deosebit – prezentarea monumentalei lucrari Damnatiunea lui Faust de Berlioz, omagiind astfel bicentenarul nasterii celebrului compozitor francez. Si cum ideea a fost lansata de renumitul nostru bariton Eduard Tumagian (care si in stagiunea trecuta a stralucit intr-un alt opus din creatia aceluiasi -copil teribil al secolului XIX- – Romeo si Julieta), maestrul a sosit special la Bucuresti pentru a interpreta, in debut, partitura rezervata lui Mefisto, personaj pe care l-a construit cu o eleganta stilistica, o expresivitate si o frumusete vocala impresionanta, conferind sensuri si semnificatii fiecarui cuvant, fiecarei fraze, subliniind prin accente si culori infinite insinuarea, perfidia, cruzimea malefica pe care autorul a gandit-o intr-o scriitura dificila, dar de mare efect. In Faust am ascultat glasul tenorului Jean Luc Viala, un nume de notorietate in lumea muzicii franceze, timbrul cald, acutul sigur, frazarea adecvata compensand in parte incertitudinile intonationale aparute chiar de la prima sa interventie. Cea care a trezit pasiunea faustiana – Margareta – a avut in mezzosoprana Elsa Maurus o interpreta care a parcurs mult prea -cuminte- partitura in care glasul sau agreabil ar fi trebuit sa sugereze prin inflexiuni si printr-o coloristica bogata intreaga dragoste si disperare a personajului, dar s-a rezumat la o linearitate in puternic contrast cu trairea ardenta, cu expresivitatea baritonului nostru. Intr-un rol secundar, basul Dan Popescu nu a depasit nivelul unui comprimar.
Plin de entuziasm, cu o gestica uneori surprinzatoare, implicand adesea intreg corpul, dirijorul oaspete Cyril Diederich a avut o grea misiune intru omogenizarea ansamblului vocal-orchestral intr-o tesatura extrem de complexa, astfel incat dezechilibrele si decalajele nu au putut fi evitate. Corul Radio (pregatit de Dan Mihai Goia) a sustinut cu siguranta secventele multiple, de anvergura, cu o sonoritate densa, omogena, rezolvand cu (destula) precizie polifonia complicata si momentele solicitante specifice scriiturii lui Berlioz. Corul de Copii Radio (condus de Eugenia Vacarescu si Voicu Popescu) a fost, de asemenea, -la inaltime-. De altfel, si orchestra a avut o evolutie demna de lauda, remarcand in special corectitudinea (si adesea frumusetea) interventiilor instrumentelor de suflat care, de aceasta data, au dovedit ca… se poate.
Un public destul de numeros a aplaudat entuziast in primul rand initiativa de a programa superba lucrare in stagiune, apoi performanta artistica (in adevaratul sens al cuvantului) realizata de mereu tanarul Eduard Tumagian, care a oferit (si in acea seara) o lectie de cant din toate punctele de vedere, alaturi de solistii si dirijorul francez care, in general, ne-au convins ca ceea ce intelegem noi prin stil francez nu prea seamana cu viziunea lor in acest domeniu – sa nu uitam ca era o partitura romantica, scrisa de un mare razvratit, care isi dorea sonoritati apoteotice, grandioase, care isi traia cu o intensitate paroxistica propriile framantari in momentul in care asternea pe portativ o muzica incarcata de pasiune – si atunci, de ce sa il privam tocmai de aceasta in numele unei puritati stilistice anoste?…
Se cuvine sa multumim insa organizatorilor si tuturor celor care s-au aflat pe scena pentru efortul depus pentru ca publicul romanesc sa se poata bucura de frumusetea unei partituri pe care, in mare parte, o cunostea doar din inregistrari. Si sa fim constienti de faptul ca, daca Eduard Tumagian, bariton aplaudat pe toate marile scene ale lumii, revine in tara cu bucuria de a canta in fata melomanilor -de acasa-, oaspetii straini (de calitate) dispusi sa accepte doar onorarii simbolice sunt extrem de putini…
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
