Leandrul alb: vikingii, iubirea si libertatea

Dupa cum spuneam si cand am realizat (anti)topul productiilor cinematografice din 2002 de pe ecranele romanesti, filmele axate pe relatii intre doua personaje au mai mari sanse de reusita chiar si din motivul ca acela care nu se simte stapan pe mijloacele sale regizorale pur si simplu nu abordeaza un astfel de subiect. Reusita este, de obicei, cu atat mai mare, cu cat subiectul isi extrage bogatia, cu discernamantul scenaristului, din experienta de viata concentrata intr-o nuvela sau un roman, ca in cazul filmului pe care il putem vedea acum pe ecrane, White oleander (scenariul: Mary Agnes Donoghue, dupa un roman de Janet Fitch; regia: Peter Kosminsky), tradus la noi Dragoste otravitoare. Traducerea respecta semantica filmului, dar pare adresata, nu se stie de ce, aceluiasi public de cartier, ca si alte titluri – vezi Totul despre baieti (varianta neinspirata si deturnanta a lui About a boy) ori penibilul Puicute bune (vulgarizand tautologic sinistrul The sweetest thing). Este, cred, o intelegere gresita a notiunii de marketing cultural, o falsa apreciere a publicului-tinta, care poate fi, partial, pierdut. Intr-adevar, titlul -vinde- filmul, dar oare cate din agentiile implicate in distributie realizeaza sondaje reale pentru a identifica publicul caruia i se adreseaza si care ar putea fi, de ce nu, -la fel de inteligent (si de bun gust) ca si noi-? Exista, din fericire, cateva publicatii, carti si alte -evenimente culturale- curajoase, care ne-au dovedit ca si astazi inteligenta si bunul gust sunt mai vandabile decat opusele lor, cu conditia sa fie cinstite si sa aiba idee cui ii sunt adresate.

Sa revenim la film, unde lucrurile au fost mult mai bine cantarite si apreciate, incepand cu alegerea cuplului Michelle Pfeiffer-Alison Lohman pentru rolurile principale. Este povestea unei familii americane monoparentale, a relatiei dintre o mama de origine scandinava (Ingrid) aflata in detentie pe viata si fiica ei (Astrid), nevoita sa lupte pentru supravietuire prin orfelinate si numeroase case de adoptie. Este povestea confruntarii dintre orgoliu si blandete, egocentrism si daruire, dintre dorinta de dominatie a mamei si setea de tandrete a fiicei – ambele artiste (pictorite), ambele cautand sa-si exprime conceptia proprie asupra ideii de libertate. Mama (Michelle Pfeiffer), care isi ispaseste in inchisoare vina de a-l fi ucis prin otravire cu o floare pe barbatul care i-a ruinat inima si viata, nu regreta nimic, este o femeie darza si independenta, descinsa din generatia hippie si care incearca, in scurtele intrevederi permise detinutilor, sa isi formeze fiica in acelasi spirit. Confruntata cu violenta din casele de copii, Astrid invata sa-si apere personalitatea si viata. Pe de alta parte, fiind adoptata de proba de cupluri aflate in criza, ea sufera, in acelasi timp, trauma afectiva a copiilor nedoriti, care constata ca sunt folositi de adulti ca panaceu pentru solutionarea propriilor probleme. Ajunsa in pragul adolescentei, frumoasa Astrid e vazuta ca un pericol potential pentru familiile in care e primita; este impuscata, din gelozie inchipuita, de o prima mama adoptiva. Alta data, cand tocmai e pe cale de a-si gasi o familie care promite sa-i fie un bun camin, Astrid asista, neputincioasa, la sinuciderea noii mame adoptive, parasita de sot si ranita de cuvintele otravitoare ale geloasei Ingrid. Astrid intelege ca lectia individualismului, a cruzimii si a rebeliunii propuse de mama ei si prezentate ca model al stramosilor vikingi, nu ii este de ajuns si ii reproseaza acesteia lipsa de afectiune si daruire, pe care Ingrid nu va reusi sa o depaseasca decat partial si cu mare greutate, cu ajutorul fiicei. Treptat, Astrid reuseste sa se desprinda de influenta mamei si sa-si cladeasca o personalitate proprie, bazata pe valorile care i-au lipsit in copilarie.

Din punct de vedere scenografic, kitch-ul religios (ca si cel -profan-) e la el acasa, se rasfata in valijoare provinciale capitonate cu plus, -castrat- de orice valoare spiritual-recuperatorie, el lasa -mintile libere- ale tributarilor ideologiei hippie sa alerge -in cautare de sine- dincolo de hotarele drogurilor, pana la crima. Nu surogatele religioase (atat cat i le ofera societatea), de care Astrid se agata in cautarea unui sprijin moral superior, o vor salva, nici incercarea de redesteptare a spiritului etnic, a -umbrelor vikingilor-, propusa superficial, dar constant de mama ei, ci numai intoarcerea iubitoare catre aproapele si refuzul bland al autodistructivei infatuari materne sunt cele care ii vor cladi profilul propriu.

Bine interpretat, sincer, egal cu sine si realist, dar fara a ajunge la tuse artistice exceptionale, filmul se inscrie in seria dramelor americane de familie, de inspiratie beletristica, alaturi de Riding in cars with boys/Baietii din viata mea (prezentat anul trecut de InterComFilm), a caror recurenta in peisajul nostru cinematografic ar fi dorita, pentru ca ar prezenta mai bine o fata reala a middle-class-lui Americii contemporane. Este distribuit in Romania de New Films.

ELENA DULGHERU