Love story cu pigment pedofil

Cu Lolita de Vladimir Nabokov, pus in scena la Teatrul Mic, Catalina Buzoianu inainteaza in aventura sa (unica la noi) de a testa teatralitatea marilor romane ale lumii, de la Doamna cu camelii de Alexandre Dumas la Maestrul si Margareta de Bulgakov si, de aici, la Chira Chiralina de Panait Istrati sau la Patul lui Procust de Camil Petrescu. Bineinteles, aceasta pasiune romanesca ascunde un calcul inteligent: prestigiul romanului poate atrage si prestigul spectacolului. Asa se intampla si de data aceasta, pentru ca Lolita, chiar daca nu este un -mare roman- prin care Nabokov sa se ridice ceva mai aproape de compatriotul sau Dostoievski (ai zice, dimpotriva, ca este o nuvela care trateaza o trebusoara personala legata de sex), este important ca atitudine reformatoare fata de tabuurile sexuale. Povestind despre iubirea, nu doar curata, ci pustiitoare a unui adult pentru o -nimfeta- de 12 ani, Nabokov este mai curand un activist social, decat un mare scriitor, asemenea lui Diderot care, cu doua secole inainte, scria in nuvela La Religieuse despre dreptul la dragoste al calugaritelor. Problema este daca acest Humbert al lui Nabokov, care petrece cinci ani din viata intr-un Sedan albastru sau in moteluri alaturi de Lolita sa, reprezinta un caz de pedofilie sau unul de iubire nepamanteana. Nu este pedofilie, s-ar spune, pentru ca Humbert nu recidiveaza, dimpotriva, face o fixatie clinica pentru insolenta Dolores/Lolita, pe care o iubeste cu patima si la 12, si la 18 ani si dupa moarte. Dar nici sa spui ca nu este, iarasi nu se poate. El insusi se autoflageleaza pentru aceasta pasiune in afara legii, plus ca vorbeste in numele unei minoritati, deci nu este singurul degustator. Catalina Buzoianu se afla si de data acesta in avangarda, daca nu stilistica, cel putin pe planul ideilor morale. La urma urmei, Beatrice a lui Dante avea 9 ani, iar Laura lui Petrarca 12, ne spune Stefan Iordache (Humbert) intr-un moment de happening in care lucreaza cu spectatorii. Deci, Nabokov are si el Laura lui, pe care o cheama Lolita, careia Humbert, in confesiunile sale, ii inalta imnuri cu nimic mai prejos decat ale lui Petrarca. Humbert poate fi orice dar, in primul rand, este un poet al iubirii. Daca Lolita avea 18 ani, romanul ar fi cazut intr-o banalitate inspaimantatoare. Dar Nabokov a inventat acest pigment al varstei care inflacareaza imaginatia si forteaza limitele erotismului. Oricum, o asemenea problema trebuie pusa cu multa precautie, ceea ce si face Catalina Buzoianu fie prin rafinamentul imaginii scenice, fie prin umorul unor scene, dar, in primul rand, prin inteligenta rostire a acestui, in fond, lung si patetic monolog in care Stefan Iordache (Humbert) este pasionat si ludic, rugator si ironic, invingator si invins. Humbert nu doar povesteste, ci isi insceneaza viata, cel putin in prima parte, cand inmaneaza textul sufleurului si partitura, acompaniatorului (Dorina Crisan Rusu). Parca rasfoim un album cu fotografii din viata lui Humbert, de la prima sa dragoste cu Rita (pe care o transfera, peste ani, in Lolita) pana la strigatul final care nu poate fi altul decat numele ei. Scenele reale sunt fixate in instantanee fotografice proiectate imediat spre fundal: pare ca timpul isi pierde dimensiunile si prezentul se transforma, grabit, in cenusa amintirilor. Decorul semnat de Devis Grebu (?) este supraincarcat de mesaje erotice masculine, cu un mobilier de prost-gust sprijinit pe busturi sau picioare feminine si chiar cu un robinet in acelasi stil. Singura insusire functionala a decorului sunt panourile translucide din fundal, care lasa privirea sa patrunda in spatele scenei, sa anticipeze actiunea. Stefana Zamfirescu joaca rolul -nimfetei- cu o dulceata insolenta care ii sta bine. Ii revedem cu placere pe Dana Dembinschi intr-o compozitie de un comic grotesc si acrobatic in rolul Charlottei, mama Lolitei si pe Mihai Dinvale ca un personaj din Oscar Wilde, luxuriant si ostenit. -Taietura- versiunii pentru scena este efectuata de Mihaela Tonitza Iordache, nu dupa roman, ci dupa scenariul unuia dintre filmele care s-au facut, ceea ce poate explica tendinta spre melodrama sau spre -telenovela-, accentuata spre final: Lolita il paraseste, el o cauta si o gaseste insarcinata, il ucide pe rivalul sau apoi primeste o scrisoare din care afla ca Lolita a murit la nastere etc. Love story in toata regula. De altfel, un alt mare succes american care i-a succedat lui Vladimir Nabokov prin anii *80 era chiar romanul Love story de Erich Segal care a inlacrimat milioane de ochi pe mapamond, mai ales printr-o celebra ecranizare.

Mircea Ghitulescu