Lumea lui Iosif Berman

In ziua de 17 septembrie 2003, cu ocazia implinirii a 62 de ani de la moartea fotografului Iosif Berman, a fost vernisata o expozitie cu lucrari inedite ale acestuia, insemnand, in acelasi timp, mai mult decat atat: o invitatie la o calatorie intr-un trecut pe care, prin prisma lucrarilor expuse, incepi sa-l simti puternic al tau. La prezentarea exponatelor au participat scriitorul si istoriograful Andrei Oisteanu, criticul literar Geo Serban, care in prezent lucreaza la un caiet cultural Iosif Berman, si fiica artistului, actrita Luisa Berman.

Iosif Berman s-a nascut in 1890, activitatea lui desfasurandu-se de-a lungul unei perioade care cuprinde cele doua razboaie mondiale. La varsta de doar 18 ani, este angajat ca fotograf la ziarele -Adevarul- si -Dimineata-. In timpul primului razboi mondial, merge sa fotografieze in Rusia. Imaginile insa nu s-au mentinut, fiind distruse inainte de publicare. Intors in tara, devine si corespondent pentru ziare straine, colaboreaza cu Brunea Fox, Sadoveanu, Geo Bogza, si cu scoala sociologica, cu Dimitrie Gusti, lucreaza la -Realitatea Ilustrata-. Paradoxal, interesul sau pentru lumea satului este dublat de calitatea de fotograf al Casei Regale. La sfarsitul anilor *30, evreilor le este interzis sa mai scrie, sa fotografieze, ca apoi sa le fie luate aparatele. Berman va cunoaste si el sicanele legionare. Dupa perioada comunista, cand s-a incercat manipularea lucrarilor sale, Iosif Berman a fost redescoperit si revalorificat. Una dintre incercarile de acest gen este si expozitia de la Foto Cabinet de saptamana trecuta.

In cadrul intim de aici, unde -Virgiliu- iti este Eugen Ciocan, te regasesti in postura spectatorului strecurat pe furis intr-o lume in care, sub aparenta simplitatii, se ascunde complexitatea unei intregi epoci in transformare: satul pe marginea prapastiei orasului, totul intr-o viziune uneori usor ironica, alteori grava, dar intotdeauna degajata. Si, ca-ntr-un joc, cu fiecare fotografie mai adaugi o piesa in puzzle-ul care reconstituie o intreaga epoca: un hotel, o cafenea, o fierarie -La omul de fer-, spatii deschise, largi, strazi, automobile si mai presus de toate oameni. Oameni care par a fi cheia fiecarei fotografii. Oameni care, in toate ipostazele in care-au fost surprinsi, dau impresia de oprire a vietii, de bresa in timp. Impresie amplificata si de faptul ca privirile lor par intotdeauna a ocoli ochiul privitorului. Fie ca sunt surprinsi dormind, fie urmaresc spectacolul vietii, fie ca, printr-un joc subtil de lumini si umbre, privirea le este ascunsa. Pe de alta parte, taranul ne apare neschimbat si indiferent la schimbarile din jur. Insa, aproape intotdeauna, exista cate un element care sa ne aduca aminte de contextul acestei lumi in continua miscare: orasul. Astfel, intr-una dintre fotografii, eterna dualitate a lumii romanesti – rusticul si urbanul – este surprinsa cu concizia analistului: doi ciobani sprijiniti in toiege stau de vorba, in fata unui magazin, pe o strada de oras. Intr-o alta lucrare, te simti antrenat intr-o atmosfera demna de Morometii: tarani citind ziarul la o sezatoare. Pe drept cuvant, pentru personajele pe care reuseste sa le -dezvaluie- privitorului, a fost numit de catre Dimitrie Gusti -co-autor al taranului roman-, iar pentru complexitatea viziunii, -omul cu o mie de ochi- de catre Geo Bogza.