Mai mult decat o problema de interes stiintific

Constiinta latinitatii este o constanta a istoriei si culturii noastre si limba este pentru cultura, asa cum s-a spus, ceea ce sangele este pentru organism. In generoasa perspectiva a acestor idei situam lucrarile sesiunii stiintifice Romanitatea orientala, desfasurata in ziua de 30 ianuarie, in Aula Academiei Romane, organizata de Academia Romana, Ministerul Afacerilor Externe si Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. Redam, in cele ce urmeaza, o sinteza a lucrarilor acestei sesiuni.

Este o tema veche, o fantasma a noastra, ca noi de la Ram ne tragem, a subliniat, in cuvantul de deschidere, acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Romane. O permanenta, reperata incepand cu cronicarii, continuand cu reprezentantii Scolii Ardelene, cu secolul XIX, cu revolutia din 1848 si pana in 1859, cand prima unire a romanilor s-a facut sub semnul acestei idei, cu marii nostri scriitori, istorici, afirmata in toate momentele afirmarii noastre nationale; este o tema esentiala pentru constiinta romaneasca. Cat de productiva este aceasta idee? Numeroasele discutii arata, direct sau indirect, ca este productiva, si Academia trebuie s-o rediscute din timp in timp si sa se bazeze pe cateva elemente precise – formarea limbii romane, istoria romanilor, apartenenta noastra la cultura europeana, la un mod de a fi, o strategie politica fructuoasa si actuala. De aceasta permanenta se leaga un orgoliu, dar si un complex, al fratelui risipitor, care astepta intoarcerea celui plecat si, intre timp, a creat un mod de a fi, o cultura, o filosofie de existenta, o identitate. Dincolo de acest mit, aflam istoria in complexitatea ei si trebuie vazuta asa cum este, acceptand ca se centreaza pe ideea de latinitate si pe o aspiratie europeana puternica, manifestata si astazi. In activitatea Academiei Romane, aceasta tema este prezenta in numeroase proiecte fundamentale din Institutele de cercetare de specialitate.

Mircea Geoana, ministrul afacerilor externe, a motivat necesitatea acestei dezbateri raportand-o la necesara schimbare a unei paradigme – abandonarea eternei noastre situari la periferie, a unui anumit complex al provincialismului si al justificarii prin dimensiunea noastra latina… A venit clipa ca interesele romanesti si contributia romaneasca sa capete o alta pondere intr-o Europa unita; sa invatam, la nivel politic si academic, sa ne promovam interesele si sa ne achitam de obligatiile noastre morale si istorice pentru populatiile de limba latina din jurul nostru cu armele Europei; a venit clipa ca, impreuna cu alte tari latine din Europa unita, sa putem avea un rol politic si cultural semnificativ in lumea contemporana. De aceea, dezbaterea, pastrandu-si caracterul stiintific, l-a depasit, in sensul situarii Romaniei intr-un context fundamental modificat, in care poate fi un stimul si un argument in sfera diplomatiei culturale, intr-un moment in care multiplicarea canalelor si mijloacelor de dialog diplomatic este o necesitate. Europa se afla intr-o situatie paradoxala in care procesul de (re)unificare, care se realizeaza sub ochii nostri, devine cadrul in care identitatile regionale se pot afirma in deplina lor libertate. Este momentul cand recunoasterea si sustinerea multiculturalismului european este o conditie, si nu un deziderat. Afirmarea vocatiei europene a Romaniei presupune si aportul stiintelor sociale la demersul conturarii contributiei unice pe care trebuie s-o aduca regiunii si ansamblul Europei unite, valorificand si legaturile cu toate comunitatile romanesti din zona. Aici, demersul stiintific il intalneste pe cel politic, fiindca Romania nu poate face acest lucru fara sprijinul si sustinerea guvernelor si administratiilor nationale din regiune. De aceea, demersurile MAE au in vedere, cu prioritate, in cadrul dialogului bilateral regional, situatia acestor comunitati. Statutul actual, ca si viitorul european al Romaniei, trimit la rolul nostru de sustinator al democratiilor din regiune, concomitent cu promovarea dezvoltarii active a unui sistem de relatii la nivel de stat, dar si de parteneriate civile cu mediile academice, ONG-uri sau asociatii. Actualul dialogul politic, economic, cultural capata noi dimensiuni si Romaniei, ca veriga de maxima importanta a insulelor latinitatii din culturile regiunii, ii revine un rol special in structurarea unei noi comunitati transfrontaliere a culturii bazate pe spiritul romanitatii orientale si pe valorile democratice. In esenta, aceasta idee continua modelul european de sustinere a unui patrimoniu unic de cultura specifica, reflectat atat in instrumente juridice, precum cele elaborate in cadrul Consiliului Europei, dar si in practici care fac din Europa regiunilor, respectiv din numeroasele programe si institutii culturale europene, un succes autentic. Din aceste ratiuni, dezbaterea gazduita de Academia Romana s-a dorit si un semn al unei noi deschideri, mai obiective si mai pragmatice, fata de o problema care nu poate fi abordata cu partizanatul inchistat al ideilor preconcepute, ci doar prin cautarea si gasirea unor modalitati noi si flexibile de aplicare in interesul integritatii si continuitatii culturii europene.

Cat de rodnic poate fi un asemenea dialog au ilustrat cu excelenta comunicarile prezentate, in care caracterul stiinfific s-a dovedit apt sa ofere premisele necesare unui demers politic realist si pragmatic. Urmarind drumul de la latina la romana, acad. Marius Sala a aratat cum s-a ajuns la mai multi reprezentanti ai romanitatii orientale intr-o surprinzatoare unitate, recunoscuta de lingvisti ca Sextil Puscariu, Eugenio Coseriu, Mioara Avram s.a. Pentru ca sunt cele patru dialecte romanesti: dacoromana, aromana, la care trebuie sa adaugam meglenoromana si istroromana. La randul ei, unitatea limbii romane, in sens larg, este data de asemanarile de profunzime din evolutia fonetica, structura gramaticala si vocabularul fundamental si chiar daca intelegerea reciproca nu este posibila decat partial, asemanarile sunt evidente pentru specialisti. Mioara Avram a evidentiat aceste asemanari la nivelul limbii populare, ca unitate a graiurilor, si la nivelul limbii culturale, ca unitate de cultura. Aceasta unitate este cu atat mai surprinzatoare, cu cat pana in epoca moderna (secolul XIX-XX) teritoriul de raspandire a dialectului dacoroman a fost divizat in formatii statale diferite, proprii sau subordonate unora straine. Granitele politice sau aparentele obstacole geografice (Carpatii sau ape mari ca Dunarea si Prutul) nu au impiedicat niciodata contactele permanente, relatiile economice si culturale intre toate tarile/provinciile romanesti. Lingvistii stiu ca aceasta se reflecta in noncoincidenta ariilor dialectale cu granite politice sau geografice (multe particularitati moldovenesti sau muntenesti sunt raspandite in Ardeal). Factorii care explica aceasta unitate sunt transhumanta, organizarea feudala tarzie si mai laxa decat in Occident, care a permis diverse migratii individuale si colective si, in sfarsit, circulatia interzonala a culturii (manuscrise, carti). Unitatea lingvistica este remarcata si de glotonimul roman pastrat din latina romanus numai in limba noastra. Glotonimul roman arata atat constiinta apartenentei genealogice (de origine, a statutului de cetatean roman, opus barbarilor, si de crestin, opus paganilor din zona), cat si unitatea dialectelor din nordul si sudul Dunarii.

Ilustrand amplu Componenta substratului in structura romanei comune, prof. univ. Grigore Brancus a pornit de la definitia ca romana este latina vorbita necontenit in zona Carpatilor si a Dunarii de Jos. Este o limba vorbita cu constiinta continuitatii in timp – de la colonizarea romana pana astazi; o limba care se situeaza in toate fazele evolutiei ei in opozitie cu celelalte limbi din sud-estul Europei. Intr-o abordare istorica, prof. univ. Alexandru Barnea, in comunicarea Monument si spirit intre Dunarea de Jos, Roma si Constantinopol, a tratat romanitatea orientala din doua perspective – una naturala – fluviul Dunarea care nu a despartit, ci a unit popoarele de pe cele doua maluri, si una spirituala – crestinismul. Din perspectiva crestinismului, romanitatea orientala se afla la intalnirea influentelor venite din Roma si din Constantinopol, cum o arata cercetarile istorice si arheologice. Astfel, la Tropaeum Traiani, unde distinsul cercetator lucreaza din anul 1962, au fost descoperite patru basilici, mai multe obiecte de cult si o necropola, la care investigatiile continua.

Din pacate, spatiul restrans si caracterul foarte strict aplicat la cercetari de specialitate nu permit prezentarea comunicarilor sustinute de prof. Nicolae Sramandu – Romanitatea rasariteana; de dr. Catalina Vatasescu – Element latin in romana si albaneza si de prof. Neagu Djuvara care a raspuns cu date concrete, cumva ingrijoratoare pentru prezent, la intrebarea Care a fost soarta istorica a romanitatii Sud-Dunarene?

Am retinut comunicarea prezentata de prof. Liliana Ionescu-Ruxandoiu despre felul in care romanitatea orientala este reflectata in unele lucrari recente ale unor specialisti straini. In principal, s-au facut referiri la doua sinteze cu titlul The Romance Language, dar si la altele, in paginile carora caracterul stiintific este umbrit de influentele limbajului si a gandirii politice actuale, a discutiilor despre integrarea europeana, globalizare…, de apartenenta la ceea ce R. Posner numeste clubul romanic, grupare exclusivista, care reuneste numai cinci idiomuri, functionand, in acelasi timp, ca limbi nationale si literare – franceza, italiana, spaniola, portugheza, romana. Cu toate acestea, staruie, printre specialisti, o mai veche deconcertare atunci cand e vorba de particularitatile romanitatii romanesti. Inca Sextil Puscariu semnala ca relatiile din Europa de sud-est au fost cercetate prin prisma europeanului de vest. Asa se face ca criteriile folosite in unele clasificari nu sunt adecvate realitatii. Argumentele prezentate au convins ca, desi membra a clubului romanic – ce-i drept de data relativ recenta -, romana este inca putin si superficial cunoscuta. Mai mult, nu o data, cercetarile fundamentale ale specialistilor romani, multe dintre ele in limbi de circulatie, sunt ignorate.

Metodologiile prezentate, argumentele aduse, consistenta lor stiintifica au convins ca romanitatea orientala – tema cu care Nicolae Iorga incepea, in 1902, cursurile Universitatii de vara de la Valenii de Munte – este o tema productiva, de actualitate si de un interes mai larg, tinand de destinul nostru viitor. In loc de concluzie, cuvintele pline de talc ale lui Constantin Noica: universalul trebuie sa se intrupeze, de fiecare data, in cate o limba istorica.