-Monologul dintre generatii-

Malvina Ursianu apartine restransei familii de cineasti care nu-si schimba crezul o data cu vanturile istoriei sau ale modelor, vanturi pe care se incumeta sa le infrunte cu seninatatea incrancenata, lucida si discret persiflanta a celui care-si cunoaste bine valoarea si radacinile si, tocmai de aceea, nu se asteapta la recunoasteri rasunatoare in spatiul cotidienitatii. Chiar daca istoria recenta o percepem prin valurile ei, iar valurile mari se sparg intotdeauna de maluri, cineasta care simte launtric oroarea schimbarilor este interesata tocmai de aceste schimbari, de radiografierea lor atenta, dar nu pentru a si le asuma, ci pentru a se defini mai bine, prin opozitie. Cu toate ca refuzul compromisurilor cu oportunitatile clipei suna categoric in opera cineastei, prezentul social o intereseaza in maxim grad – este materia prima a filmului – si mai ales trecerea omului prin istorie. Caci si in ultimul sau film, Ce lume vesela…, este vorba de trecere, de trecerea unui destin individual printre vremuri, de dialogurile sincopate ale acestei treceri, exprimate ironic si trist, cu discreta cordialitate, de… -monologul dintre generatii-.

-Orice schimbare de generatie este o revolutie- – spune Malvina Ursianu. Iata o cheie de lectura a intregii filmografii a autoarei, cheie pe care o vom adopta si noi, pentru a intra apoi, din chiar interiorul conceptiei filmice, in polemica cu aceasta.

Caii troieni ai revolutiilor n-au adus niciodata fericirea. Orice revolutie presupune teroare si, daca teroarea fizica se termina o data cu instaurarea celui mai tanar si mai puternic, cea ideologica nu inceteaza, iar singura sansa de a supravietui moral a infrantilor este de a nu intra in dialog ideologic cu invingatorii. Iata motivatia mutismului social al Mariei (Tamara Cretulescu), protagonista filmului, medic oftalmolog, trecuta de zenitul carierei si al varstei, a carei viata personala este departe de a se fi implinit. Cu toate ca nu este omul schimbarilor, in jocul cu vidul existentei, ea accepta o relatie amoroasa cu un pictor mult mai tanar ca ea (Dan/Florin Piersic Jr.), relatie care, ramanand in plan secund, o poarta spre dialogul cu mediul uman din jurul acestuia. Fosta sotie a lui Dan (Ilinca Goia), actuala lui prietena, Bigi (Tania Popa), exponenta a generatiei PRO si belferul Ali (Silviu Petcu), amicul arab al acesteia, devin partenerii de dialog ai Mariei, care isi descopera mai multa disponibilitate in a-i asculta pe ei (sau, mai degraba, in a-i contempla), decat pe cel cu care isi petrece cateva ceasuri de intimitate. Bigi, Ali vorbesc despre ei, despre infrangeri, proiecte, victorii, Bigi peroreaza cu patosul agrest al generatiilor grabite sa intre in viata, dar Maria nu vorbeste niciodata despre sine; o dulce-amara distinctie, o certa detasare fata de prezentul celor cu care intra in contact o fac sa isi pastreze mutismul chiar si fata de Dan (un detaliu scenografic: codul de inmatriculare al masinii ei este MUT, pe cand cel al lui Ali este triumfalul VVV). Relatia de iubire o putem banui (caci filmul nu o arata) axata pe o anumita tandrete, dar niciodata pe dialog. Niciodata nu vom contempla un prim-plan al lui Dan; cu toate ca expozitia sa arata un pictor talentat, obiectivul camerei, preferand discretia planurilor medii si a amorselor, nu se va apropia de penelul acestuia, de ochiul nervos al artistului care-si cauta tonul de exprimare ori de mana amantului care-si picteaza iubita. Categoric, Dan nu este un subiect interesant pentru Maria si nici subiect de studiu psihologic pentru regizoare, singura lui justificare in viata eroinei fiind, de la un moment dat, potentialitatea de a-i darui un copil si de a continua, astfel, destinul unei familii pe cale de a se stinge. O data implinit acest scop, Maria intrerupe legatura, cu aceeasi discretie ferma cu care o incepuse, iar chipul ei este straluminat de raza celesta a unui zambet de biruinta, certa pentru ea, ambigua pentru spectatori.

Celelalte personaje, de factura calinesciana, tin de galeria elementelor-cliseu ale epocii noastre, se identifica cu ea, rostesc replici-slogan pe tonuri insuficient conturate sau ingrosate caricaturizant, regizoarea nefacand efortul sa le confere autenticitate. Rolul lor, asemenea elementelor de fresca, este de a rosti o satira sociala, exprimata inclusiv vestimentar, dar in primul rand verbal, prin replici taioase, scrise caustic si uneori neadecvate personajului, ci strict viziunii regizorale. (Bigi, pustoaica emancipata si dezorientata, care are oroare de carti si oscileaza intre a incerca o cariera in televiziune si a se marita cu fi-te-cine, da* strain si bogat, face analogii zootehnice referitor la ochii lui Audrey Hepburn si enunta pareri asupra culturii precare a doamnei Bardot…).

Dar adevarata masura regizorala apare in portretizarea celor doi martori pasivi ai istoriei, Maria si batranul ei unchi Alex (Ioan Niciu), o potentiala invingatoare si o victima, acesta din urma, fost latifundiar, apoi detinut in temnitele comuniste, personaje care isi simt, in grade diferite, viata furata si prin care regizoarea isi rosteste cea mai mare parte a judecatilor de valoare. Deposedat de avere, dar si de cea mai insemnata parte a vietii, unchiului Alex nu i-au mai ramas, asemenea Ghepardului viscontian, decat o mare biblioteca pe jumatate vanduta, amintirile si demnitatea de a parasi in liniste aceasta -lume cladita pe valuri si pe nisipuri miscatoare… lume de bastarzi pe care nu poate fi consolidata o tara-. Contra unui conac imens si a unui titlu nobiliar cumparat, operativul Ali ii va oferi serviciile unei inmormantari onorabile, pe care tragicul personaj nu si-o poate permite.

Ce vesela trecere, ce trista petrecere… este motoul filmului, finalul tetralogiei incepute in 1983 cu Pe malul stang al Dunarii albastre si devenit un fel de laitmotiv, reverberat in diversele registre melodice si semantice ale peliculei.