Muzeal, social, conceptual

A venit primavara si pe ulita noastra, adica pe Aleea Alexandru, langa Statuia Aviatorilor, loc binecunoscut prietenilor Institutului Cultural Roman. Sub noua conducere, proiectele vechi sunt duse la bun sfarsit. O expozitie a lucrarilor lui Ion Gheorghiu – Alin, pentru cunoscatori – a fost inaugurata o data cu lansarea unui album somptuos (nu insa si scump), care prezinta creatia plastica si gandurile subtile ale marelui pictor. Autoarea – Ana Maria Smighelschi, sotia artistului -, ea insasi o reputata graficiana, nu intra in categoria -vaduvelor abuzive-: si-a indeplinit misiunea cu profesionalism, nu cu pietate. Albumul ar putea fi prezentat cu mandrie oriunde in lume: creatia artistului este bine pusa in pagini, mostenirea lui plastica si spirituala este la adapostul unor splendide coperte. Expuse pe pereti, tablourile lui innobileaza fostul salon de onoare al Casei Malaxa, facandu-ne sa-i trecem cu vederea pseudocoloanele grecesti. In picturi, coloanele dorice, negre, sunt readuse la ratiunea lor esentiala, de sustinere a ratiunii; incastrate in pereti si vopsite cu bronz, ele sunt decoruri de opereta, potrivite pentru Frumoasa Elena a lui Offenbach.

Noul presedinte al Institutului Cultural Roman, Horia-Roman Patapievici, a facut onorurile de gazda cu gratie si fara ostentatie. Cum vremurile banchetelor cu fripturi si muraturi au trecut, s-a servit doar sampanie cu piscoturi. Institutul, ca orice mireasa care se doreste norocoasa, arbora si ceva vechi, si ceva nou. Continuitatea artei demne de muzeu era sprijinita de toti.

Ion Gheorghiu este unul dintre marii pictori care a creat mai mult decat un spatiu, un univers. Este universul -gradinilor suspendate- si al bibliotecarului interpretat dupa Arcimboldo. Aglutinarea formelor colorate seduce prin luxurianta, dar nu submineaza nicicand constructia si echilibrul. In anii 1960, expunand la Paris, alaturi de Viorel Marginean si de Virgil Almasan, el capta atentia lui Andre Malraux, in ciuda verdictului grabit al cronicarilor ca -Romania se afla inca in stadiul ghivecelor de flori-. Ion Gheorghiu punea pe panza, dupa cum spunea Dan Haulica, in prezentarea expozitiei, -nu obiectele care se compun pe retina noastra, ci siroirea insasi de cascada a pulsatiilor dinauntrul ochiului-. Aceasta expozitie, demna de orice mare muzeu al lumii, poate fi vizitata zilnic, pana la sfarsitul lui mai, la Institutul Cultural Roman.

Pictorul mexican Fernando Garcia Ponce face parte din generatia lui Ion Gheorghiu. In salile Kretulescu ale muzeului National de Arta al Romaniei poate fi vazuta, pana in 27 martie, o expozitie reprezentativa a lucrarilor lui. Ea ne poate ajuta sa ne vindecam de complexe. Mereu am crezut ca, in arta, am reusit doar importul, adaptarea si sinteza. Este momentul sa ne dam seama, prin comparatie, ca am stiut sa propunem, din cand in cand, si ceva nou. Ponce incepe prin a fi un expresionist abstract, pentru ca, apoi, sa redescopere constructivismul. Are o mare sensibilitate pentru valoarea tactila a suprafetei pictate, utilizeaza, cu degajare, colajul, propune forme viguroase, recurge la contraste cromatice izbitoare. Aspectul cel mai interesant al demersului sau consta in cadrajele continute in tablouri: nu doar rama, ci si cadrajele realizate in contururi apasate, constituie tot atatea ferestre prin care vidul dens colorat apare ca o promisiune de fericire. Talentul este evident, forta este coplesitoare, inventia si constructia sunt insa modeste. Daca Ion Gheorghiu creeaza o lume a formelor de el insusi inventate, Fernando Garcia Ponce adauga lumii informul pe care ea insasi i l-a inspirat.

Caracterul muzeal al picturii lui Gheorghiu sau Ponce contrasteaza cu demersul lui Matei Bejenaru, un artist vizual care nu ezita sa mizeze pe dimensiunea sociala a artei. Intrand in Galeria Noua, de pe strada Academiei, te pierzi printre tricotajele supradimensionate, atarnate de tavan. O foaie prinsa pe perete elucideaza mesajul. Artistul a estimat raportul dintre cheltuielile de materiale, manopera si utilitati aferente producerii imbracamintii in occident, respectiv in Romania, in sistem lohn, apoi a realizat obiecte de imbracaminte, marite in aceeasi proportie. Este remarcabil cum vizualul potenteaza socialul. In fotomontajul ingenios -Capsuni pentru totdeauna-, Matei Bejenaru relateaza, in imagini, cum a vizitat o localitate din Spania, in care lucrau romance la cules de capsune, cum a facut gem din capsunele respective si apoi l-a distribuit in borcane cu etichete personalizate, pe care mentiona plata orei de munca: 2,9 euro. Actiunea este artistica in sine, relatarea ei, la fel. Surprinde, in expozitie, si o masa de ping-pong cu paletele si mingile la dispozitia vizitatorilor. Mesajul, scris mare pe perete, spune: -Sa le dam tinerilor o sansa-. Da, sa le dam sansa de a se distra, sperand ca, astfel, nu ne vor contesta (de vazut, pana in 27 martie).

In ceasul al doisprezecelea, participarea Romaniei la Bienala de la Venetia a fost decisa: ne va reprezenta Daniel Knorr, artist international, originar din Romania si stabilit, ca si Caragiale, la Berlin. Exponatul este chiar pavilionul Romaniei, gol, dar purtand, drept frunza de vita, posterul care precizeaza tema artistului: Gripa europeana (European Influenza). Este vorba, desigur, de arta conceptuala, iar mesajul este lesne de interpretat: extinderea europeana deschide calea tuturor -influentelor-, dintre care unele s-ar putea dovedi, de-a dreptul, niste -epidemii-.

Daniel Knorr si-a mai prezentat demersul si la Galeria The Project din New York, astfel incat el face figura celui care spune acelasi banc, in saloane diferite. Cu o alta ocazie, Knorr a instalat, intr-un compartiment al unei galerii, un individ care locuia acolo ca la el acasa, aratandu-se excedat de vizitele inopinate ale amatorilor de arta. In sfarsit, Knorr calca si pe urmele tizului sau, Daniel Buren, care, in loc sa-si aduca operele pentru a le expune, a transformat insusi centrul Pompidou in opera de arta. De aceea, nu se poate spune nici macar ca Daniel Knorr ar arata Venetiei ce -n-a vazut Parisul-.

Daniel Buren a creat o forma insolita de expunere: -muzeul care nu exista-. El a creat un -muzeu- efemer, dar ideal, care sa submineze si sa transfigureze spatiul existent. A facut-o cu discretie si rafinament, producand o opera care mai mult arata decat se arata. Distinctia dintre ceea ce se expune si spatiul in care se expune era imposibila. Obiectul facea una cu peretele, formele luminoase se proiectau pe panouri sau pe portiuni de podea, arta se infiltra pana si in instalatiile tehnice auxiliare. Incinta nu mai punea opera -in perspectiva-, ci accepta sa fie, ea insasi, inclusa in opera.

In cazul lui Daniel Knorr, pentru ca pavilionul sa functioneze ca -opera- conceptuala, acesta ar trebui, negresit, proaspat zugravit. Operatia ar mari considerabil bugetul de circa sase sute de euro, foarte atractiv pentru finantatori. Altminteri insa, efectul artistic ar fi imprevizibil. Intr-o sala goala de expozitie, fiecare imperfectiune – pata, zgarietura, deteriorare – devine, fara voia curatorului, expresiva. De aceea, instalatiile conceptuale ale lui Beuys, constand in cateva obiecte insotite de un comentariu textual, sunt expuse, in Germania, in sali al caror finisaj atinge perfectiunea impersonala.

Este interesant de urmarit evolutia propunerilor romanesti de la Bienala de la Venetia. In 1997, s-a mizat pe obiect: cartile artificiale si paparudele lui Ion Bitzan au atras prin pitoresc; in 1999, desenele Liei si ale lui Dan Perjovschi acopereau peretii si dusumeaua; in 2001, Gheorghe Rasovszky a expus arta foto; in 2003, arta digitala a grupului Kinema Ikon a starnit comentarii rauvoitoare: -ia, acolo, cateva monitoare si proiectoare-. Extrapoland in mod coerent, ne-am fi asteptat sa vedem, anul acesta, ciber-arta mediului virtual. In loc de asta, gustam din nou o conceptuala -knorbita-. Ce-i drept, revine mai ieftin, ajunge si pentru tocanita.