Naufragii estivale bucurestene sau jocul de-a cadavrul

Bucurestiul cinematografic estival este, ca intotdeauna, tuflit de soare si de apatie, de gaze de esapament si de praf, asezonat de postere publicitare vulgare sau doar stupide, care te invita -la mare, la soare, la bere sau in Africa-, in nici un caz la film. Nefericitii suferinzi de plictiseala care risca ratacirea intr-o sala de cinema au marea sansa de a se intalni cu unul dintre cele mai proaste filme ale sezonului, coproductia americano-britanica Dragoste -mortala- (lista companiilor -vinovate- este lunga si destul de obscura). Cel putin distribuitorul roman a reusit sa-i dea un titlu mai deslusit decat cel original (Plots with a view). O chinuita (de regizor: Nick Hurran) si insipida poveste de amor tomnatec pe fundalul, care se voieste haios si original, al lumii afacerilor cu pompe funebre, aflate in plin avant de modernizare. O comedioara terna, prost scrisa (scenarist: Frederick Ponzlov), care ar fi putut avea un pic de vino-ncoace daca ar fi fost interpretata de actori cu talent pentru comedie si cu chef de joc, sa zicem, a la comedie francaise. In schimb, echipa de casting are proasta inspiratie sa distribuie in rolurile principale un cuplu de actori cu destula experienta, dar cu o inertie gestuala ce nu se poate adapta deloc comediei de situatii (Brenda Blethin, Alfred Molina), chiar daca ea este detinatoarea unui Oscar pentru cel mai bun rol feminin (Secrets and Lies, 1997, r. Mike Leigh). Un mare deserviciu i-l fac filmului umorul rasuflat, mizanscenele prafuite, replicile obosite, situatiile deja-vues, pe scurt, atmosfera second-hand in toate privintele. Asisti la un melanj tras de par, duhnind a magazin de vechituri neaseptizate de baia autocenzurii, de motive shakespeariene (Romeo si Julieta) imbalsamate in imitatii de costume Star Trek, cosciuge aerodinamice metalizate catapultate spre cer prin cupola unei catedrale, scheletele de plastic miscate ondulat in ritmuri de musical – toate, crosetate stangaci, la nivel de camin cultural, fara sa se constituie intr-un stil sau o viziune regizorala aparte. Daca cel putin scenaristul sau regizorul ar fi fost constienti de lipsa lor de originalitate (ceea ce le-ar fi pretins, totusi, o minima cultura cinematografica!), ar fi putut iesi o comedie a reciclarilor, meritorie macar prin autoironie.

Toate acestea te fac, de caldura sau de plictiseala, sa oftezi, meditand balcanic, daca nu la cinemaul de calitate (la urma-urmei, mult mai greu accesibil), cel putin la obsteasca moarte si la penibilul abordarii ei, cu coasa sau fara, in filmul occidental contemporan (vest-european si american). Fie ele comedioare sau horror-uri, cu Apocalipse sau doar cu varcolaci si fantome, filme de serie B, si acestea dau seama de un anumit nivel (estimat de producatori, in genere dupa propria asemanare) de inteligenta si cultura publicului, incredibil de infantil si de deplorabil. Aceleasi lucruri, privite mai mult decat ingaduitor, -cu ochii inchisi spre ecran, dar deschisi spre buzunarele producatorilor-, se pot aprecia, de cei care au obrazul sa o faca, si in termenii incurajatori de -comedioara agreabila-. Nu departe, in deriziunea fortata a mortii (de data aceasta, de pe pozitii hedonist-umaniste), se situeaza si adulatul de francezi, anul acesta, Les invasions barbares (r.: Denys Arcand). Chiar daca filmul lui Arcand este sensibil mai reusit, morala este aceeasi: moartea este pentru noi o gaura neagra care trebuie vopsita cat mai repede cu ceva vesel, colorat, chimic sau electronic, neuroleptic sau virtual, ceva cat mai inselator. Nu conteaza daca vopseaua se scorojeste, sentimentul hilarului si al spectacolului este creat, mortu* este o marioneta de hartie, care canta Good bye, my friends! si danseaza, uimind babutele -conservatoare- de provincie engleza (actiunea se petrece, pentru cine vrea sa creada, in Anglia), babute care -n-au mai vazut atare spectacol-. Or, tocmai ceea ce-i lipseste filmului este umorul rafinat, inteligent si tolerant, specific britanic.

Sa fim bine intelesi: deriziunea mortii si, prin ea, o anumita satira de moravuri pot fi intalnite pe ecranele din intreaga lume, din Japonia si pana in Balcani, din perspectiva traditionalista, moderna sau -mixta-. Sarcastica Cucuvea (Fukuro) a lui Kaneto Shindo, Balanta lui Pintilie (sau -Pintilie- al ultimului deceniu, in genere), ca sa nu mai vorbim de Dragoste si moarte al lui Woody Allen sau, in felul lor scrasnit, de filmele lui Tarantino – toate se straduiesc, dupa discernamantul si personalitatea regizorilor si scenaristilor, sa extraga din fenomenologia mortii si a descompunerii diverse esente tonice aplicabile vietii. Tot ce extrag Nick Hurran&Co. din moarte este kitch-ul (involuntar), iar din descompunere, lipsa totala de cultura cinematografica si de perspectiva artistica (evident, si umana), adica, ad litteram, colapsul cel mai negru.

Cu siguranta insa, putem gasi vara aceasta si colapsuri mai negre. Dar sa fim optimisti: numai la cinema!