Pe jumatate mort

Cand vedetele hip-hop-ului se satura de show-biz-ul lor (si-asa, foarte profitabil), inclusiv de videoclipurile pe care le fac, si se reped sa cucereasca marele ecran, atunci sa te tii! Daca isi gasesc si un regizor de aceeasi teapa (pentru ca, in general, se tem sa se aventureze in medii care le sunt straine), educat de jocurile pe calculator si cu creierul bine spalat de aceleasi ritmuri sacadate, marfa obtinuta va fi, cu siguranta, -marfa- si le va fi adresata exclusiv lor!

Exista o traditie a filmelor despre inchisori, traditie uniformizata de un unic vector narativ, si anume evadarea. De la ecranizarile dupa Contele de Monte Cristo la Robert Bresson, cinematograful a inventat evadari simple sau spectaculoase, sangeroase sau namoloase, tributuri aduse stindardului libertatii si prieteniei (citeste: egalite, fraternite), adeseori, rabdarii, mai niciodata penitentei, de o omenire obsedata mereu sa esapeze de umbra ei, nedorind sa priveasca indarat pentru contemplarea si reevaluarea propriilor culpe. Desigur, cei mai multi protagonisti ai evadarilor sunt nevinovati (Contele de Monte Cristo ramanand marele model), iar -virtutea-, combustibilul care le hraneste eforturile supraomenesti, este razbunarea.

Asa ca, avand doua filme realizate in 2002 in care inchisoarea nu distruge, ci ridica personalitatea la putere si devine scoala, laborator de depasire a limitelor omenescului (catre Dumnezeu ori catre neant), cu doua filme in care din inchisoare nu se evadeaza, ci se traieste si se invata, Romania se poate mandri ca a depasit cu brio (experienta comunismului a silit-o!) nivelul pueril al esapismului in care continua sa se scalde productiile tematice occidentale (chiar si cele mai reusite). Asa ca, daca in Statele Unite, Lista lui Schindler a devenit obligatorie in scoli, pentru educarea civica a tineretului american, o politica culturala inteleapta ar trimite intr-un turneu cat mai vast filmele lui Lucian Pintilie si Nicolae Margineanu (Dupa-amiaza unui tortionar, respectiv Binecuvantata fii, inchisoare), pentru a fi vazute impreuna, in scopul aceleiasi educatii civice a planetei.

Dar sa revenim la entertainment si la hip-hop-istii nostri, cu filmul lor -Pe jumatate mort- (oare este nevoie de ghilimele?) si la hip-hop – viziunea lor asupra mediului concentrationar. In sudul Statelor Unite exista o inchisoare foarte bine pazita, Alcatraz, amplasata pe o insula din golful San Francisco si devenita mit local, gratie imposibilitatii practice a evadarii. Regimul dur de detentie, ca si concentrarea celor mai recalcitranti criminali au facut din aceasta Bastilie americana simbolul funest al ghearei establishment-ului. (Toate acestea nu le-am aflat din film, de unde nu se poate afla nimic, ci din caietul de presa oferit de agentia distribuitoare, InterComFilm). Dar filmul nu este interesat de istoria locului (termenul insusi de -istorie-, legat de -memorie-, devine anacronic in ritm de hip-hop), ci de savurarea efectelor pirotehnico-pugilistice pe care le gazduieste, acompaniate asurzitor de -muzica- sus-amintita si care au ca suport confruntarea a doua bande de infractori (una bastinasa, de detinuti, constituita ad-hoc, alta libera), avand ca obiect gasirea unei foarte mari cantitati de aur bine ascunse de un condamnat la moarte – confruntare din care castiga, desigur, al treilea, si anume FBI. Dar cel mai tare pierd spectatorii.

Ar fi putut iesi, totusi, un film reusit: atat complexitatea mediului uman al inchisorii, cat si subiectul, inclusiv scenariul (continand si suspans, si relatii dramatice) ofereau cadrul unor confruntari caracterologice si de actiune, care ar fi putut duce la un spectacol dur, tensionat, viu si adevarat. Ceea ce ii lipseste insa este viata si adevarul: actorii (in majoritate, vedete hip-hop) copiaza sarguincios acrobatiile aeriene ale personajelor virtuale din jocurile electronice, bataile sunt cool, asezonate cu ceva tehnici martiale si lucrate -la meserie- (dar cinemaul este mai mult decat un ring pugilistic!), sariturile prelungi intre caturile inchisorii, insotite de rafale de mitraliera slobozite de acelasi killer zburator ar trebui sa taie respiratia oricarui spectator… de circ. Tandarile de geamuri explodate in tromba si flacarile unduite de benzina sunt filmate cu voluptate aproape erotica, in ralentiuri prelungite si bine studiate (dar cinemaul e mai mult decat un foc de artificii!), in schimb, curiozitatea camerei de filmat adoarme, cand este de surprins vreo emotie, macar panica in fata mortii a unor ostatici civili, neobisnuiti sa se confrunte zilnic cu riscul suprem.

Desigur ca, in domeniul luptelor pe viata si pe moarte, in imaginatia regizorului debutant (un oarecare Don Michael Paul, actor la origine si putin scenarist, mare fan hip-hop si virtual piroman – ca multi altii) domneste matriarhatul. Avem parte de doua femei-robot, lidere necrutatoare, cu muschi si nervi de otel, a doua detasamente rivale. Desigur ca ceea ce uraste cel mai tare Don Michael Paul, ca si orice adolescent de cartier crescut departe de bunici, printre maidane, este femeia intelectuala trecuta de 50 de ani (intruchipata de judecatoarea -frigida- de la Curtea Suprema), pe care o pedepseste cat poate, prin replicile si situatiile cele mai nesarate.

Pacat de acesti hip-hop-eri (sau hop-isti?), care se inghesuie spre regie, cand ei insisi ofera, in mainile unui regizor matur si cu experienta, o materie interesanta de film (dar numai materie: divortul cu spiritul l-au semnat singuri!). Cu mai multa sinceritate si mai putine idei preconcepute (calchiate dupa filmele de serie C), ar fi putut participa la un film despre viata lor reala, naturalist, grotesc sau ironic (ceva intre Trainspotting, Assasins si savurosul Curierul al lui Sahnazarov).

Poate suna desuet, poate judecatile stilistice sunt, oricum, prea pretentioase, dar ritmul hip-hop ma indeamna sa rostesc in ritm eminescian: E usor a trage cadre/ Cand nimic nu ai a spune…