-Povestea din <Calauza> este povestea lui Hristos-

Dupa moartea lui Andrei Tarkovski, Marina Tarkovskaia (Gordon), sora acestuia, a devenit principalul, cel mai echilibrat si mai documentat -purtator de cuvant- al regizorului. Viata ei, traita pana atunci in umbra celebritatii fratelui si a tatalui (poetul, multa vreme interzis, Arseni Tarkovski), a ajuns in bataia reflectoarelor, impunandu-i rolul dificil de a continua (sau explicita) un mesaj, al carui flux fusese intrerupt de fatalitatea istoriei. Noua situatie nu a aruncat-o pe Marina in rolul (atat de erodat!) de uzurpator al unei notorietati, de ale carei atuuri si asperitati ar fi avut destula vreme sa se contamineze. Marina Tarkovskaia si-a pastrat demnitatea, nobletea si simplitatea care o aseamana atat de mult cu mama sa. Refuzand rolurile de VIP sau pe acela de camatar al unei opere pe care unii o masoara in galbeni, Marina (de formatie, filolog) si l-a ales pe acela anevoios de arhivar, continuand pe hartie ceea ce fratele sau incepuse in Oglinda. A rezultat un prim volum memorialistic, Cioburile oglinzii (Oskolki zerkala), epuizat foarte repede – o baza de date si de amintiri esentiala pentru orice viitoare monografie a familiei Tarkovski. In conditiile editoriale de azi, munca de ingrijitor al reeditarilor si traducerilor poeziilor tatalui sau nu este mai putin usoara. Ca si contactele cu critici mai mult sau mai putin avizati, ca si disputele cu sapatori de ocazie prin arhive ale caror slove nu prea stiu a le deslusi, culegatori de maruntisuri prafuite de prin buzunare straine, gata sa-si asigure numele si cariera publicand ilicit -biletele inedite din biografia celebritatilor-. Si totusi, impactul cu aceasta fauna (de care – imi spune – Andrei incercase tot timpul sa o fereasca) nu i-a intunecat Marinei privirea si zambetul, poate i-a spulberat ceva dintr-o anumita naivitate – dupa cum insasi marturiseste – pe care munca printre filele cartilor tinde sa o conserve. Iar verticalitatea sa intrinseca, ca si simtul umorului au ferit-o de orice aroganta si afectare. Discutia cu Marina Tarkovskaia este o reala placere. Eruditia i se dezvaluie lent, ecranata de tot ce inseamna firesc si de curiozitatea sincera fata de celalalt. Consumam subiecte si descoperim pareri comune legate de degradarea limbajului in Rusia incepand cu revolutia bolsevica, a formulelor de adresare personala, ca expresie a deprecierii respectului fata de celalalt, ecologie si societate sovietica si ruseasca, romaneasca, balcanica… Despre -a fi sau a nu fi- homo sovieticus in Rusia de ieri si de azi. Despre stigmatizarea, si acum, a cetatenilor din fosta URSS de catre occidentali. Marina Arsenievna are talentul (esentialmente, literar) de a transforma enormitatea in comic si de a prezenta eroismul drept fapt cotidian. Cu toate ca nu eludeaza nimic, atributul -discretie- (sau, mai degraba, despatimire) este, posibil, cel mai potrivit discursului si chiar intregii sale prezente; alaturi de acela de jovialitate. Ceea ce prezentam in continuare este un scurt fragment de dialog, cateva sorbituri din prima ceasca de ceai a unei lungi dupa-amieze de iulie 2003.

Fiecare film al lui Andrei era primit ca o revelatie

– Doamna Marina Arsenievna, in decembrie se vor implini 17 ani de la moartea fratelui dumneavoastra, marele regizor Andrei Tarkovski. Cum considerati ca s-a schimbat modul de receptare a creatiei sale acum, la inceputul secolului XXI, fata de felul cum era receptata cu, sa zicem, 20 de ani in urma, in perioada vietii si activitatii regizorului?

– Anii trec, desigur, se schimba si spectatorul, o generatie se schimba cu o alta si chiar cu a treia… Cum sa va spun?… Daca opriti pe strada in Moscova un adolescent, un tanar si il intrebati cine a fost Andrei Tarkovski, va va raspunde ca nu stie. Dar, cu toate acestea, cu creatia lui Andrei s-a petrecut un lucru extraordinar: pana astazi numele sau continua sa intereseze, daca nu o masa larga de spectatori, cel putin o categorie de oameni preocupati de arta si de film. Iata, consider eu, marea enigma a acestui regizor. De fapt, tot ce a spus Tarkovski in filmele sale sunt, in general, adevaruri arhicunoscute. El nu ne-a descoperit nimic nou. El a repetat ceea ce stim din cartile religioase, din cugetarile filozofilor religiosi – apropo, el citea foarte multe astfel de carti – , din Evanghelie. De pilda, povestea Calauzei este povestea lui Hristos, daca nu e un sacrilegiu sa spunem asa. Sunt lucruri pe care omenirea le stie de multa vreme, adevaruri cu care s-a deprins, pe care le-a asimilat si pe care le-a acceptat sau nu le-a acceptat – el ne-a vorbit despre toate acestea. In acele vremuri sovietice, fiecare film al lui Andrei era primit ca o revelatie. Se intelege de ce. Era o tara atee: scoala, gradinita il educau pe om in cu totul alti parametri. Notiunea religiei era cu totul absenta. De aceea, fiecare film al lui Andrei era receptat ca un fel de revelatie pentru spectatorul sovietic, de atunci. Dar si acum filmele lui continua sa emotioneze un numar foarte mare de oameni.

– Intr-adevar, dupa cum ati spus, ecoul mesajului tarkovskian continua sa dainuie. Este el astazi diferit in Rusia, respectiv in strainatate?

– Am avut ocazia sa calatoresc mult peste hotare cu filmele lui Andrei. Este paradoxal: aici nimeni, niciodata – sau foarte rar – nu ma invita sa vorbesc despre Andrei Tarkovski; sa zicem, ruleaza Oglinda si sora lui Andrei este invitata sa ia cuvantul… Aici, in Rusia, exista proprii critici de film, exista o categorie consacrata de oameni care sunt invitati sa vorbeasca, unii actori… Dar in strainatate sunt cunoscuta si invitata foarte des. Chiar toamna trecuta am fost la Munchen. Intr-un cinematograf rula Oglinda. Sala era plina. Era o zi de sambata. Nemtii au venit, cu toate ca sambata este pentru ei o zi dedicata familiei, pe care rareori o petrec cu alte distractii. Duminica este pentru ei o zi mai potrivita distractiilor. Au pus intrebari foarte profunde, in urma carora am inteles ca cunosteau bine opera lui Andrei. Sau in Chile: o cu totul alta zona a lumii, o alta mentalitate. Dar la filmele lui Tarkovski era coada. De asemeni, spectatorii ramaneau dupa spectacol – cu toate ca filmele lui Andrei sunt lungi, dense, oamenii obosesc, receptarea este destul de anevoioasa, cere concentrare si travaliu interior – dar, cu toate acestea, oamenii au ramas dupa spectacol si erau foarte interesati sa auda ceva nou. Si nu numai povestioare actoricesti sau diverse episoade, comice sau tragice, de la filmari. Erau interesati de tot, si de cadrele lungi, preferate de Andrei, si de mesajul filmelor, de ceea ce dorise sa spuna prin ele.

– Privind la lumea din jurul nostru, credeti in eficienta cuvantului prorocesc al lui Andrei Tarkovski?

– Din pacate, am inteles si acest lucru: oricat l-ai invata pe om, tot nu invata mare lucru: ni s-a dat o carte, Biblia, Evanghelia, de pilda – si oricum n-am invatat nimic. Asa ca, referitor la filmele lui Andrei: da, sunt iubite; da, este nevoie de ele. Dar, cu toate acestea, omenirea se dezvolta dupa legile ei si nu se poate schimba. Este foarte trist. Si este cu atat mai trist, cu cat Andrei nu mai este printre noi si nu se poate adresa, cu cuvintele lui, oamenilor, care continua sa mearga in aceasta prapastie, despre care el ne avertizase in Nostalghia. -Trebuie sa ne oprim! Trebuie sa ne intoarcem la punctul de origine si sa reincepem totul din nou, poate ca atunci va iesi ceva…-.

Elena Dulgheru

Moscova, 1 iulie 2003