Prado – un muzeu paradigma

Cu decenii in urma, in timpul razboiului civil din Spania, a existat o ampla preocupare, cea de a prezerva operele de arta fara egal ale Muzeului Prado, de urgia cataclismelor generate de destinul istoric al popoarelor. Si nu peste multa vreme, a venit si randul marilor muzee ale Europei sa tremure pentru patrimoniul de splendori pe care-l reprezenta o mostenire a creativitatii, a geniului aspirand spre eternitate, a marturiei ca omul este o faptura superioara a creatiei, in timpuri in care incepeai sa te indoiesti de un asemenea adevar.

Prado, muzeu de capodopere, cu ajutorul unei gigantice daruiri, si-a pastrat comorile adunate de-a lungul secolelor, si azi, este popasul oricarui admirator al artei, care se respecta.

Sunt putine modalitati de a ajunge atat de repede la sursele culturii europene si a institutiilor ei, ca simpla vizita la Prado. Cu individualitatea sa, portret al identitatii launtrice, muzeul este o ilustrare a marilor calitati ale Spaniei eterne: nobletea spiritului, aspiratia de a pretui doar ce-i mai bun, gustul nascut pentru frumos, mandria de a reprezenta un exemplu inalt in toate. Cu o constiinta a valorii pe care greu o intalnesti in alta parte, cu o mentalitate de strateg al culturii, -colectionarii- – de la Isabela Catolica si Filip al II-lea si pana la curatorii supercompetenti de azi – s-au intrecut cu totii sa lase un patrimoniu fara egal. Pasiunea regilor Spaniei pentru pictura, unul dupa altul marcand prin personalitatea lor achizitiile, urma sa lase tarii aceasta comoara pe care, ori de cate ori vrei sa o mai revezi, te copleseste prin noile sensuri pe care i le descoperi.

A existat un proiect de muzeu, apartinand lui Napoleon, ce n-a prins contur, si dupa reintoarcerea la putere a lui Ferdinand al VII-lea, se reuneau alte forte care ar fi dorit sa nasca o institutie ce ar fi trebuit sa devina un mare muzeu. Dar numai dupa ce alte evenimente vor intarzia decizia de stabilire a locului muzeului, la 1818 aparea primul semnal concret ca regele Ferdinand al VII-lea si Isabela de Braganza vor fi considerati de acum inainte drept fondatori ai marii institutii ce se va numi Prado. La 24 februarie 1818, marchizul de Santa Cruz va primi instructiuni din partea regelui sa inzestreze muzeul cu picturi apartinand Coroanei spaniole. La 19 noiembrie, Prado era deschis publicului, incepandu-si frumoasa lui calatorie pe oceanul furtunos al istoriei Spaniei. Pictura artistilor spanioli se alatura creatiilor italiene si flamande, si primul catalog, publicat la 1823, in limba franceza, lasa muti de admiratie si pe cei mai pretentiosi amatori. Un sir de Granzi de Spania se vor ocupa de soarta muzeului, o varietate de viziuni asupra personalitatii muzeului se vor reflecta in reasezarile capodoperelor. Inchis si redeschis de mai multe ori, facand obiectul unor pasiuni adesea straine de arta, muzeul va cunoaste o istorie paralela cu cea a Spaniei in zbaterea ei istorica. Si intr-un tarziu, in catalogul editat in 1873, vom descoperi institutia denumita cu titlul ei de azi, Muzeul Prado – lacas de notorietate mondiala, -patrie- a capodoperelor lui Velazquez si Goya, El Greco si Zurbaran, Murillo si Valdes Leal, a atator pictori italieni, olandezi sau francezi.

Pe frumosul bulevard ce adaposteste atatea palate elegante, nobila cladire a Muzeului Prado si, binecuvantand-o din apropiere, Biserica San Jeronimo par chipul sublimat al unei Spanii ideale, Spania valorilor ce refuza sa treaca vreodata in randul al doilea, Spania increderii in idealul de frumos ingemanat cu binele, ce-i vine si ei, ca si noua, din vechea Grecie.