Quo Vadis?

A rememora vietile apostolilor si primilor martiri crestini la sfarsitul ciclului pascal este cat se poate de nimerit, asa ca programarea premierei filmului Quo vadis? al lui Jerzy Kawalerowicz de catre ProRom si RomaniaFilm in penultima saptamana a Postului Mare nu poate fi decat un fapt laudativ, iar decalajul de aproape un an de la premiera internationala (cand majoritatea productiilor sunt preluate de noi la doua-trei luni sau chiar mai putin de la lansarea pe piata) poate fi trecut cu vederea.

Pentru multi cinefili este o surprinza placuta ca veteranul regizor polonez, care nu demult a implinit 80 de ani, apare cu o noua mare montare, de aceeasi anvergura ca si precedentele sale creatii, si anume adaptarea celebrului roman al lui Henryk Sienkiewicz. Romanul marelui scriitor polonez, aparut in 1896, are aceeasi varsta cu cinematograful si a fost de la inceput imbratisat de acesta, ca o provocare a complexelor valente evocatorii si dramatice ale artei a saptea. Mizanscene spectaculoase, gladiatori si palate, desfrau si sete de sange, arene cu lei, piromanie imperiala si alte -capricii- aulice, virtute si viciu, love story si happy end, decaderea unei civilizatii de cuceritori si ridicarea, din catacombe, a alteia, cladita pe sfinti si martiri – iata tot atatea provocari ale diverselor intelesuri ale termenului de -cinegenie-, adjectiv cvasimistic desemnand specificul noii arte. De-a lungul timpului, din 1912 si pana in 1985, nu mai putin de patru lung metraje de valori artistice diferite, dintre care trei italiene (semnate de Enrico Guazzoni, Gabrielle D*Anunzio si George Jacoby, respectiv, Franco Rossi) si unul american (regizat de Mervyn Le Roy) si cateva scurt metraje datand din epoca de pionierat au fost inspirate dupa romanul laureat al Premiului Nobel.

Desigur, toata desfasurarea romanesca epica si dramatica creeaza capcane la transpunerea pentru ecran. Capcana livrescului, pe de o parte, dar mai ales capcana specifica superproductiilor, si anume pierderea in contemplarea decorurilor, a costumelor si a altor aspecte extradramatice, in detrimentul emotiei si al filozofiei istoriei, atat de anevoie de prins pe pelicula, mineaza si prezenta productie. Si totusi, filmul ne face sa reflectam la noi insine, ca civilizatie europeana si crestina, si sa ne punem, inca o data, marea intrebare: Incotro ne indreptam?

Quo vadis, Domine? – L-a intrebat Apostolul Petru pe Hristos – spun scriitorii patristici – cand L-a vazut indreptandu-se spre Roma, in timp ce Petru o parasea, fugind de supliciu. Merg sa fiu rastignit a doua oara – a raspuns Fiul Omului, determinandu-l pe Petru sa se intoarca si sa accepte martiriul pentru Hristos. Intrebarea apostolului se reflecta, evident, asupra fiintei miscatoare, a omului – observa si regizorul: Quo vadis, homine? este interogatia pe care si-a pus-o intotdeauna omenirea in ceasurile de cumpana, iar astazi ea este, vai, mai actuala decat oricand. Cati dintre noi insa gasim ragazul sa ne oprim, ca sa ii raspundem, urmand indemnul Psalmistului: Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu?

Filmul lui Jerzy Kawalerowicz urmareste aventurile unui ofiter roman, Marcus Vinicius, care se indragosteste de o tanara de neam regal, Ligia, tinuta ostatica in casa unui general al lui Nero. Cu ajutorul unchiului sau Petronius, sfetnic si om de incredere al imparatului, Marcus o rapeste pe Ligia si o aduce la palatul imperial. Dar Ligia este crestina in ascuns si refuza avansurile lui Marcus, reusind chiar sa evadeze, cu ajutorul servitorului ei credincios, Ursus. Urmariri, duble iscoade, camata, juraminte de razbunare – in cele din urma, Marcus reuseste sa dea de urmele fetei, care se afla in sanul unei comunitati crestine, conduse de Apostolul Petru. Ajuns aici initial ca spion, Marcus descopera ca fata ii impartaseste dragostea si, treptat, se lasa convins de valorile propovaduite de credinta crestina. Iubirea lor capata binecuvantarea Sfantului Petru, Marcus este botezat dar, prin aceasta, devine un dusman al imperiului si, din urmaritor, se transforma in urmarit. Nero, un temperament instabil, cu veleitati de literat si artist, planuieste incendierea Romei, fiind incurajat chiar de sfetnicii sai. Vina cade, desigur, asupra crestinilor, care sunt dati drept tapi ispasitori pentru nesabuinta imparatului. Arenele cu lei sunt pregatite, vanatoarea crestinilor incepe. Marcus incearca sa-si apere iubita, ajutat de Petronius. Comunitatea Ligiei este prinsa de pretorieni si isi asteapta sfarsitul in arene. Vajnicul Ursus reuseste sa salveze cuplul de indragostiti, dar sute de crestini ajung in falcile leilor, ard pe ruguri ori sunt crucificati in arena. La vederea acestor privelisti la care a contribuit din plin, un grec fatarnic si tradator, limbutul Chilon Chilnides, inchinator la -Hristos si la alti zei-, nu isi mai suporta marsavia si sfarseste demn, ca martir al unui singur Dumnezeu. Iesind din fumul inecacios al istoriei, acelasi Apostol, tiitor al usilor Raiului, isi indreapta toiagul spre Roma de azi, o inima a Europei si a civilizatiei, ale carei coline ii asteapta din nou, mai insetate ca niciodata, pasii profetici.

Multa dinamica dramatica, foarte multa figuratie, dar si decoruri de opereta, kitch avant la lettre, juxtapuse cu trucajele deosebit de realiste ale scenelor de cruzime, interpretarea neinspirata a lui Nero, personaj de mucava extras din teatrul buf, love story cu priviri si gesturi hollywoodiene, alaturi de predici crestine convingatoare – toate, intr-o superproductie ampla si neunitara, eclectica si grabita, a carei receptare depinde, in mare masura, de cautarile spectatorului.

Elena Dulgheru