Retrospectiva teatrala – 2002

O retrospectiva a anului teatral nu trebuie nicidecum sa repete cuvinte de lauda pentru spectacole deja laudate (desi O noapte furtunoasa a lui Felix Alexa ori Regele moare al lui V.I. Frunza, sa spunem, au fost varfurile stagiunii), ci sa umple golurile cu spectacole importante, dar mai putin comentate. Unul dintre acestea este Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller creat pe scena Teatrului Dramatic din Brasov de Dominic Dembinschi, piesa care, in versiunea lui Horea Popescu de la Teatrul National din Bucuresti, parea prafuita si melodramatica. Dembinschi a redescoperit una dintre piesele americane care au cucerit lumea in anii *60. Este, intr-adevar, unul dintre marile texte ale secolului trecut, chiar daca -saracia- americana nu mai este de actualitate ca in anii de dupa razboi. Ascultam, in primul rand, o capodopera literara pentru ca antreneaza in jurul procesului de ratare a batranului comis voiajor Willy Loman stari sufletesti extreme: nesfarsita tandrete din partea rabdatoarei sotii, mila pentru umilinta la care este supus batranul Loman, revolta pentru laudarosenia lui, admiratie pentru atasamentul sau conjugal, uimire in fata solutiei finale, sinucidere. Exceptional psiholog, Miller intelege perfect contrastul dramatic dintre aspiratie si realizare care se agraveaza cu fiecare zi pana la handicap, la caz clinic. Ca o maladie fara leac, utopia Dembinschi il urmeaza pas cu pas pe Arthur Miller si realizeaza un spectacol important in raport cu eclectismul teatrului romanesc actual. Se intoarce, nu fara riscuri, la realismul psihologic (ca si Kincses Elemer) intr-un remarcabil spectacol cu Napasta de la Teatrul National din Craiova. Riscurile decurg din faptul ca acest tip de teatru seamana adesea cu abandonul regiei in favoarea -lecturii- lente si sacadate a textului. Dar formula lui Dembinschi este destul de incapatoare pentru a include rememorari si obsesii sau viziuni de pe lumea cealalta in care apare, straniu si solemn, Unchiul Ben (Dan Sandulescu). In acest context, decorul lui Mihai Madescu, desi inestetic, este intr-un fel, reformator. Cele cinci spatii de joc (sufrageria, dormitorul baietilor, masa din gradina, camera de hotel si miradorul din fundal), unde apare fratele defunct al lui Willy Loman, sunt incalcate. Senzatia este, uneori, ametitoare: Loman se poate afla in acelasi timp la el acasa, la seful lui, sa cerseasca o slujba, dar si intr-un restaurant, prin simpla incalcare a frontierelor. Un decor -incrucisat-, ca si adaptarea lui Dominic Dembinschi, care schimba ordinea scenelor, le anticipeaza sau le amana urmarind cu obstinatie procesul prin care trece Willy Loman pentru a alege solutia sinuciderii. Extinderea partiturii unchiului Ben transforma fantoma in consilier de criza care, in frumosul final, il cheama pe Willy in lumea de dincolo, mai buna oricum, decat penibila utopie in care traise un -american dream-. Luminata modest, prima parte lancezeste intr-o prea minutioasa expozitiune, care iti pune rabdarea la incercare. Esti rasplatit dupa pauza de intensitatea acumularilor. Dupa succesul din Blestemul lui Mercutio de Gorin (o prelungire a conflictului din Romeo si Julieta), Mircea Andreescu joaca un pic obosit in Willy Loman. Sunt subtirele scenele cu amanta de la Boston, desi Bianca Zurowski (Femeia) este o sursa de inspiratie insinuanta si gratioasa. Virginia Itta Marcu este expresia insasi a devotamentului conjugal si a martirajului asumat (Linda). Energic, nu destul de cultivat, Dan Kogalniceanu duce la bun sfarsit rolul demistificator al fiului (Eiff).

Forme armonioase si accesibile

Au fost semne, in anul care se incheie, ca teatrul va fi obligat de public sa revina la forme armonioase si accesibile, in masura sa redescopere un realism expresiv, sintetizator sau un avangardism fara rupturi de sens. Cantareata cheala de la Teatrul National din Targu Mures (regia Cristian Ioan), unul dintre cele mai nedreptatite de selectioneri si jurii, este exemplar in aceasta privinta. Textul ionescian care sta la capatul unei mari reforme in dramaturgia europeana, celebru prin automatismele de limbaj, expresie a alienarii omului, a imposibilitatii de comunicare, este, din principiu, incomprehensibil. Pentru ca Ionesco nu a vrut nimic altceva decat sa demonstreze lipsa de sens a lumii. In lectura lui Cristian Ioan, non-sensul ionescian este plin de intelesuri. Toata lumea se poate lauda ca il intelege pe Ionesco, totul este cat se poate de clar, cele mai absurde lucruri din lume au o noima, ne spune Cristian Ioan. Abuzul este imperceptibil: regizorul asaza o grila rationalista pe un text programatic nerationalist care face teoria incomunicabilitatii. Dar o asaza atat de ingenios, incat celebrul text suporta cu bine controversa. -Cantareata cheala- (titlu adoptat, cum se stie, din intamplare) nu mai este o aiureala, ci exista aievea. Este un manechin feminin imbracat in rochie de staniol care canta o arie din Traviata. Nici prezenta inexplicabila a Capitanului de pompieri, cu tulumba lui, in casa sotilor Smith nu mai este intamplatoare. El patrunde intr-o casa de piromani care dau foc la ceva in fiecare clipa. Absolut totul primeste o explicatie logica intr-un text care face teoria lipsei de logica. Chiar si atunci cand aceasta -explicatie- nu este decat un efect comic. Si nu sunt putine astfel de situatii. Servitoarea Mary (interpretata de frumoasa Serenela Muresan), imbracata in transparente sexy, are un pandant hermafrodit jucat de Dan Glasu. Tandemul are o teatralitate naiva, care exploateaza contrastele fizice: gratia femeii si dizgratia barbatului deghizat. Cunoscutele automatisme de limbaj devin ticuri comice la care consimte intreaga distributie exceptional angajata in oferta lui Cristian Ioan: Ion Fiscuteanu si Monica Ristea (sotii Smith), Mihai Gingulescu si Elena Furea (sotii Martin), Capitanul de pompieri (Nicu Mihoc). Cu toate aceste efecte -de sens-, atmosfera ramane, prin ceva anume, ionesciana. Periculoasa si, parca, schizoida. Este si acel spatiu bizar creat de scenografa Clara Labancz (panouri foarte inalte in fundal, acoperite cu folie de plastic zdrentuita), costumele fanteziste ale Doinei Antemir, dar si acel manechin obsesiv reprezentand -Cantareata cheala-, incendiat, in final, pe aceeasi arie solemna din Traviata. Regizorul inzestreaza -umanoizii- din Cantareata cheala cu viata psihologica proprie, oferind un Ionesco pentru toti. Pare ca insasi formula piesei a fost spulberata, de unde si senzatia ca personajele ionesciene par abia desprinse din lumea lui Eugen Ionesco.

Mircea Ghitescu