Sarbatoarea filmului francez, in cateva impresii

Poate ca cea mai mare victorie a unei gale de film national este de a-i face pe spectatori sa vorbeasca mai des limba careia ii este dedicata, sau cel putin sa mai deschida dictionarele. Nu stiu daca acesta a fost motivul pentru care organizatorii (dintre care, cei mai multi sunt romani) au omis, in toate tipariturile publicitare, altminteri, impecabil realizate grafic, sa traduca in romaneste titlurile filmelor participante la -Sarbatoarea filmului francez-, chiar si cand dialogurile au fost subtitrate in limba romana sau cand filmul a fost cumparat de distribuitorii romani. Nici nu stiu daca este cea mai buna solutie de a atrage cat mai mult public tanar, de vreme ce, de peste doua decenii, adolescentul roman este, ne place sau nu, predilect anglofon.

Trecand peste acest neajuns, de altfel, minor, se poate spune ca anul acesta -Sarbatoarea filmului francez- s-a desfasurat realmente in forta, iar numerologic -sufera- de mania perfectiunii: peste 70 de filme, rulate in sapte cinematografe din Capitala si repartizate pe sapte sectiuni: film de fictiune recent (din care o parte va intra sau a intrat deja pe ecranele noastre), documentar (printre realizatori, veterana Agnes Varda), animatie, reluari (de filme relativ noi), remake-uri, plus scurtmetraje (cele mai multe, de Francois Ozon), plus o retrospectiva de coproductii franco-palestiniene semnate Elia Suleiman. Daca avantul din ultimii doi ani al Festivalului filmului britanic (cu cele tot sapte sectiuni ale lui) este cel care a pus pe jaratec si manifestarea franceza, nu stiu – cert este ca mecanismul euro-concurentei, fie ea deocamdata doar bipolara, iti arata roadele si ceea ce in termenii advertisingului se numeste campanie de promovare agresiva, iar in limbaj curent, multi bani, entuziasm si profesionalism organizatoric, caracterizeaza ambele evenimente. Iar contribuabilii si platitorii de bilet nu se pot plange ca enigmaticul -drept la cultura-, proaspata inovatie a facatorilor Constitutiei, ar fi o aberatie. Mai ales cand evenimentul e suportat, dupa cum arata caietul de presa, din fonduri neguvernamentale.

Dar sa revenim la… cultura. Din cadrul galei nu lipsesc numele clasice, precum Manoel de Oliveira, cu tulburatorul Un film vorbit (Un film parle), o coproductie franco-italo-portugheza (2002), un road-movie naval cu pretext turistico-istoric cu final total neasteptat, o meditatie in culori cald-intimiste asupra familiei, a tainei conversatiei, a celebritatii, a puterii, a istoriei culturii, a politicii de ultima ora si, in special, a caracterului subit si irelevant al mortii, realizata de marele regizor portughez care in iarna aceasta urmeaza sa implineasca 95 de ani.

Un alt clasic prezent in festival, bine cunoscut publicului roman, este Andre Techine, cu ecranizarea sa Les Egares – 2002 (traductibil aproximativ Ratacitii), povestea unei invatatoare (Emanuelle Beart) care, in urma ocuparii Frantei de catre germani in 1940, este nevoita sa se refugieze impreuna cu cei doi copii ai sai la tara, unde cu totii sunt ajutati sa supravietuiasca in semiclandestinitate de un misterios adolescent, ca mai apoi sa fie tradati de niste compatrioti.

Elia Suleiman este prezent cu lungmetrajul cvasidocumentar Cronica unei disparitii (Chronique d*une disparition, 1996) si cu o suita de scurtmetraje (fictiune, eseu si documentar), toate avand ca subiect conflictul israeliano-palestinian privit din diferite perspective. Documentare, fictiuni sau un melanj al celor doua, filmele lui Suleiman sunt niste studii aproape impresioniste asupra vietii palestinienilor nevoiti sa traiasca sub ocupatie israeliana, realizate cu ochiul unui sociolog care-si propune sa-si pastreze neutralitatea dar, in acelasi timp, demasca, fara sa ridice tonul – citez din caietul de presa – -strategiile mass-media si in special ale televiziunii-, -inventarul stereotipiilor din mass-media lumii occidentale vizavi de lumea araba-, -spiritul fascist ce bantuie viata cotidiana-. Unde? La Ierusalim, Nazaret, Ramallah, in Gaza. Din pacate, recent premiatul la Cannes 2002 Interventia divina (Intervention divine) nu a facut parte din selectia prezentei gale, dar speram ca o viitoare retrospectiva Berlin – Cannes, cu care ne-a obisnuit Institutul Francez, ne va prilejui aceasta bucurie.

Dar sa trecem la lucruri mai ludice, si anume la desenul animat, una din raritatile galelor de film nespecializate. Destinat, prin fabula si umor, in primul rand adultilor, ca Batrana si porumbeii (La vieille dame et les pigeons) si Tripletii din Belleville (Les Triplettes de Belleville), ambele in regia lui Sylvain Chomet, ori, prin universalitatea limpede a mesajului si seninatatea desenului, copiilor de orice varsta, precum Kirikou si vrajitoarea (Kirikou et la sorciere) si Printi si printese (Princes et princesses), semnate de Michel Ocelot, ori utopistilor moderni impatimiti de jocuri cybernetice, precum Kaena si profetia (Kaena, la prophetie), r. Chris Delaporte&Pascal Pinon, filmul de desen animat, prin insasi natura sa, are privilegiul sa fie un concentrat al principalelor directii artistice si de gandire din lumea filmului. Este interesanta, de pilda, tratarea mitului eroului civilizator de doua filme foarte diferite, realizate in tehnici diferite. Kirikou si vrajitoarea, ecranizarea unei povesti din Africa de Vest, are o narativitate liniara si o sumedenie de talcuri vechi de cand lumea si proaspete ca o floare, ce irump in dans la fiecare pas, cumuland intr-o revarsare de bucurie, de intelepciune luminoasa si simpla. La antipod se afla complicatul Kaena si profetia, un basm contemporan scris la lumina fosforescenta a tubului catodic, cu personaje htoniene foarte elaborate infografic, la fel ca si scenografiile spatiale virtuale si cu o sete de descriptivitate a morbidului tipica pentru demonstratiile de forta ale statiilor grafice de ultima ora, care duc, inevitabil, la diluarea oricarei umanitati si a personajelor, si a povestirii.