Sfarsitul Romei sau Radiografia razbunarii?

Ploua cu parafraze dupa piesele lui Shakespeare ori, poate, ni se pare pentru ca am vazut intr-un interval relativ scurt Romeo si Jeanette, de Anouilh, la Nottara, Blestemul lui Mercutio, de Gorin, la Brasov (Romeo si Julieta vazuta dupa moartea protagonistilor) si Caderea Romei, la Bulandra, un comentariu al lui Heiner Muller la Titus Andronicus. Muller (n. 1929), om de teatru brechtian si intelectual disident din fosta Germanie de Est, s-a cufundat in Shakespeare, l-a tradus si chiar l-a -rescris- intr-un fel aparte, asa cum ar scrie despre Shakespeare un eseist foarte talentat. Astfel ca Anatomie. Titus. Caderea Romei (1984), textul de care s-a ocupat in ultima vreme regizorul Alexandru Darie, este un comentariu la Titus Andronicus (asa cum in Hamlet-machine, 1977, acelasi Heiner Muller folosea tragedia lui Shakespeare pentru a evoca tragedia comunismului) scris, insa, cu mijloacele dramaturgiei, nu ale criticii. Un eseu dialogat, sa spunem. Cufundat in Shakespeare, Muller ajunge sa se creada Shakespeare: -Eu mi-am pus masca lui Shakespeare/Si masca lui creste pe pielea mea/…/Numele meu si numele tau mocnesc in sangele/Pe care Titus l-a varsat prin cerneala noastra-. Nimic nou sub soare: altii, mai agresivi, se cred Napoleon, bunaoara, Raskolnikov al lui Dostoievski. Dar abilitatea este remarcabila: poti sa juri ca e Shakespeare ca in acest citat extras din pliantul de sala, deosebit de instructiv: -Daca visez, as da oricat sa ma trezesc!/Si de sunt treaz, o stea sa ma rapuna,/Sa ma cufund in somnul cel de veci-. In textul (tradus de Oana Turbatu, directoarea Directiei Culturale de la Primaria Capitalei care, intre altele, -raspunde- de teatrele bucurestene), nebunia lui Muller de a se crede Shakespeare se transforma intr-un personaj – Naratorul (mai pe romaneste, Povestitorul) – rol interpretat cu o admirabila noblete a declamatiei de Radu Amzulescu, acest actor inteligent, prea putin folosit. El ne povesteste cea mai sangeroasa dintre piesele lui Shakespeare: Titus Andronicus. De fapt, isi scrie propria piesa inspirata de Shakespeare. In viziunea lui Darie, Naratorul este Demiurgul insusi care isi ucide personajele si tot el le pune pe picioare pentru a le scoate din scena. Problema este ce ai de castigat vazand parafraza lui Muller in locul originalului shakespearian? Rivalul berlinez al lui Shakespeare (sau alter ego-ul sau) nu schimba nimic din sirul nesfarsit al atrocitatilor, dar vede in asasinatele shakespeariene semnele -sfarsitului Romei-, si nu radiografia razbunarii. Aceasta Roma crepusculara nu se vede prea bine nici in piesa lui Muller, nici in spectacolul de la Bulandra: poate pentru ca ii lipseste acel suflu comunitar care sa faca tragedie dintr-un sir de crime patologice. Se vad, insa, foarte bine destinele individuale care se macina sub apasarea unui blestem. Lipsita, totusi, de frumosul exces literar shakespearian, aceasta radiografie a razbunarii care este in fond, Titus Andronicus, pare chiar mai brutala decat la poetul englez. Hotararea lui Alexandru Darie de a face un spectacol vehement, salbatic, sangvinar, de a teatraliza violenta ne duce catre acel -teatru al cruzimii-, cum il numea Antonin Artaud, care te maltrateaza, iti nimiceste ultimele iluzii, dar te elibereaza. De altfel, intreg decorul gandit impreuna cu Maria Miu este ca o baie de sange: o arena de lemn (dupa spectacolul cu Trei surori de la Nottara, trebuie sa intelegem ca Mariei Miu ii place foarte mult lemnul) in care se petrece un macel ce se termina cu un macel si mai infricosator. Aici, Shakespeare s-a depasit pe sine: Titus Andronicus nu este o tragedie (pentru o tragedie ajunge o singura moarte), ci, mai curand, un film horror sau scenariul unui asemenea film. S-a depasit este un fel de a spune. Mai degraba si-a exersat fantezia criminalistica pentru tragediile de mai tarziu, Titus Andronicus fiind o lucrare de tinerete. Alexandru Darie are, insa, simtul estetic sigur si comenteaza atrocitatile cu un fond muzical elegiac care dizolva violenta imaginilor (muzica, Adrian Enescu). Pe de alta parte, este de observat pe toata suprafata spectacolului aliajul deconcertant intre comic si atroce (propus de autor insusi care scrie ca -Roma traieste, rade si se inmulteste sub secure-), fapt ce explica nu numai prezenta in distributie a comediantului prin definitie care este Marian Ralea (Marcus, fratele lui Titus Andronicus)m dar si incidentele comice presarate peste baltile de sange ca si acel tandem de monstri comici alcatuit de cei doi fii ai Tamorei ramasi in viata, interpretati de Marius Capota si Adrian Ciobanu, nu fara performante acrobatice. Cel mai comic, la urma urmei (desi s-ar putea sa fie involuntar), ramane insusi Titus Andronicusm in interpretarea lui Cornel Scripcaru. El joaca nebunia personajului ca un japonez care se deplaseaza cu pasi maruntei si figura cuvioasa. Gasim compozitia sa mult prea simplificata in raport cu complexitatea personajului, redusa la o expresie unica si, pe un important segment final, la o nebunie mai mult simulata decat -reala-. Cu multe spasme si convulsii, Claudiu Stanescu, machiat din abundenta pentru a fi cat mai respingator, ramane, ca travaliu, dar si ca expresivitate, intru totul memorabil. Este o creatura la jumatatea drumului dintre om si fiara, lipsit de orice alte referinte umane in afara sentimentului animalic al paternitatii si dragostea pentru puiul de negru pe care i-l naste imparateasa Tamora interpretata diabolic de Camelia Maxim. Anca Androne se confrunta cu rolul mut al Laviniei si o face, din fericire, cu simtul masurii, intr-un spectacol a carui deviza este excesul.

Mircea Ghitulescu