Succes de anvergura la Staatsoper

Prima premiera din actuala stagiune a Operei din Viena – Simone Boccanegra de Verdi – a reprezentat un adevarat triumf, publicul ovationand atat interpretii, cat si montarea, ceea ce se intampla destul de rar in acea celebra sala in care protestele si contestarile sunt adesea greu de suportat. Demn de subliniat este faptul ca productia nu a adus doar deplina reusita a spectacolului, ci si revelatia unor artisti tineri, ale caror performante au depasit cu mult asteptarile, astfel incat aplauzele au rasplatit deopotriva celebritati si solisti ai ansamblului care, de aceasta data, au impresionat prin calitatea vocala si interpretativa, precum si debutul dirijorului Daniele Gatti la pupitrul Staatsoper, excelent prin precizia, rafinamentul si maleabilitatea cu care a condus intregul spectacol, sustinand si urmarind solistii, carora le-a oferit un adevarat confort in plan muzical prin siguranta cu care a stiut sa marcheze fiecare intrare, fiecare fraza, realizand totodata o coloristica expresiva cu totul speciala in secventele orchestrale.

In rolul titular, baritonul Thomas Hampson a cucerit prin generozitatea si caldura glasului sau liric, dar si prin maiestria cu care a conferit dramatism si incisivitate momentelor tensionate, apeland la accente sau soapte de un efect adesea terifiant, completate de prestanta sa scenica si de exceptionala capacitate de a transmite trairile personajului prin mimica, gest, atitudine, suplinind astfel datele vocale gandite de Verdi pentru Boccanegra. Partener impresionant, basul Feruccio Furlanetto a adus insa bogatia glasului amplu, incarcat de de o forta si o sensibilitate zguduitoare, rolul sau, Fiesco, necesitand o inversunare aparte determinata de dorinta permanenta de razbunare, de ura care, abia in final, lasa locul lacrimii si compasiunii. Interesant este faptul ca ambii solisti interpreteaza roluri de tata, plangand si cautand sa regaseasca de fapt aceeasi tanara – fiica sau nepoata – infruntandu-se, acuzandu-se, disculpandu-se, moartea lui Boccanegra aducand insa reconcilierea. Dragostea paterna si structura generoasa le este comuna, dar trasaturile determinate de situatiile conflictuale necesita o abordare cu totul diferita, aspect tocmai de aceea greu de realizat. Scriitura dificila, extrem de solicitanta a tenorului, a fost abordata cu mult curaj si seriozitate de catre Miroslav Dvorsky, vocea sa metalica, sigura in acut si bine timbrata in registrul central capatand de aceasta data un plus de stralucire pe care publicul a descoperit-o cu incantare (anterior, in Nabucco spre exemplu, nu fusese deloc convingator). Aceleasi aprecieri se cuvin si tanarului bariton Boaz Daniel care, in Paolo, primul sau rol important, a etalat un glas amplu, bine condus, calitativ, cu tenta dramatica adecvata si linie eleganta a frazei. Prezenta lor scenica a implinit excelent aceste aspecte vocale, astfel incat, in acea seara, am asistat la -nasterea- unor adevarati solisti cu reale disponibilitati de afirmare.

Soprana Cristina Gallardo-Domas este o aparitie agreabila, muzicala, fara a avea o calitate vocala deosebita, stiind sa puna insa in valoare acutul luminos si sensibilitatea pianissimelor bine realizate. Printre primele personaje care apar in scena s-a aflat si Pietro, interpretat de Dan Paul Dumitrescu, un bas care, cu glasul sau profund, sustine roluri numeroase si apreciate in distributii de anvergura. John Nuzzo si Songmi Yang (beneficiind de Bursa Karajan) au completat -echipa- in care fiecare rol are o semnificatie si o importanta speciala. Corul pregatit de acelasi minunat Ernst Durshirn a sunat omogen, impresionant in scenele de revolta sau de slava, ansamblul vocal alcatuind un intreg sonor cu orchestra considerata, nu intamplator, ca fiind inegalabila prin frumusetea sunetului, prin omogenitatea si fluenta discursului pe care dirijorul Daniele Gatti a stiut sa-l puna in valoare, subliniind pregnant detalii de mare efect.

Regia moderna semnata de Peter Stein a lasat in prim plan relatia dintre personaje, derulata intr-un decor simplu, auster, marcat in general prin panouri care se inchid si se deschid, se ridica si coboara, jocul de lumini completand inspirat atmosfera; deosebit de frumos a fost tabloul I prin imaginea capelei si prin aparenta adancime conferita -culoarelor- bisericii. Decorurilor imaginate de Stefan Mayer li s-au alaturat costumele in general frumoase, nedefinite ca epoca, realizate de Moidele Bickel (desi cel al lui Fiesco nu arata deloc bine vazut din sala).

La 155 de ani de la premiera mondiala a operei verdiene, Staatsoper adauga un nou succes de proportii, directorul Ioan Holender marcand inca un -pariu- castigat in ideea lansarii unor tineri solisti si promovarii unor dirijori practic necunoscuti la Viena – un risc enorm asumat de fiecare data atunci cand -simte- ca datele acelor artisti vor fi castigatoare in fata unui public conservator, dar mereu interesat de noi -descoperiri- – si de aceasta data s-a confirmat ca -flerul- sau nu da gres.

Anca Florea

Corespondenta din Viena