Turnul din Pisa: un film despre crima, pedeapsa si iertare

Premiera acestui film romanesc marcheaza revenirea unor cineasti care au stat multa vreme in afara marilor platouri: regizorul Serban Marinescu si scenaristul D.R. Popescu.

Primul n-a mai regizat nici un lungmetraj de la Cel mai iubit dintre pamanteni (in 1993), adaptarea romanului lui Marin Preda care intregea o filmografie alcatuita integral din ecranizari (cuprinzand si Moara lui Califar, dupa Gala Galaction, Domnisoara Aurica, dupa Eugen Barbu, si Cei care platesc cu viata, dupa Camil Petrescu). El a mai realizat, in ultimii doi ani, episoade din serialul TV Martorii, din care desluseam marea sa pofta de a reveni la cinema. Cat despre scriitorul D.R. Popescu, intreruperea a durat si mai mult, caci ultimele premiere cinematografice avand numele sau pe generic se petreceau in 1989: Rochia alba de dantela de Dan Pita si Cenusa pasarii din vis de Dorin Mircea Doroftei. Povestea spusa in Turnul din Pisa se racordeaza armonios la reteaua de teme si motive dezvoltata in scenariile, piesele de teatru si romanele autorului. Regasim personajul -ingerului trist-, al tanarului (in cazul de fata o tanara pianista) care pateste ceva grav, dar nu-si pierde increderea in oameni si in puterea proprie de a o lua de la capat. Istoria Ioanei e la limita melodramei: rapita si violata chiar in noaptea nuntii de un grup de tineri mascati, ea il ucide pe unul dintre agresori si, desi ar trebui sa beneficieze de clementa judecatorilor, e condamnata la noua ani de detentie. Toata aceasta drama este narata eliptic, pentru a se insista asupra redresarii sale morale, perioada in care nu e scutita de noi deceptii, dar in care se simte protejata de un trio de prieteni mai varstnici, trei escroci marunti care probeaza ca au rezerve de omenie si de onoare. Despre crima si despre pedeapsa e vorba in Turnul din Pisa, trimiterea la universul dostoievskian fiind cat se poate de clar facuta de scenaristul care, ca si marele scriitor rus, crede ca la puscarie ajung si oameni care se caiesc sincer pentru greselile lor si ca in acel spatiu pot avea loc revelatii morale care innobileaza. -Dostoievski care se scrie cu D-, suna o replica pusa in gura lui Gheorghe Dinica, prin care D.R. Popescu obtine un efect de distantare menit sa anuleze tonul melodramatic si, in acelasi timp, semnaleaza spectatorilor grabiti ai anilor 2000 o lectura obligatorie pentru oricine vrea sa cunoasca profund contradictiile sufletului omenesc. Caci din contraste sunt facuti cei trei eroi amintiti inainte, escrocii cunoscuti de Ioana in inchisoarea unde ramane sa lucreze ca instructor artistic dupa ispasirea pedepsei, toti trei mai generosi decat mirele care o abandoneaza dupa ce nenorocirea are loc. Exista, in povestea acestui destin atat de marcat, multe premise de melodrama. Coincidenta reintalnirii cu unul dintre violatori, dupa 10 ani, este una dintre ele, dar felul in care e rezolvata, cu aluziva poveste de dragoste si moartea naturala a celui vinovat, respinge tremolo-ul tonului si exagerarea afectelor. Replica acida, purtand -marca D.R. Popescu-, e un favorit procedeu distantator, cum semnalam cu cateva randuri mai sus. As mai invoca un exemplu: -Imi plac barbatii aia grizonati din telenovele care, dupa ce-si parasesc nevestele, trantesc cate o replica din asta-. Dupa cum, distantare de melodrama gasim si in includerea cantecelor de inima albastra, insotite de acompaniament de tambal, cantate magistral de Gheorghe Dinica. Iar contrapunctul umoristic nu e nici el neglijat, nascand episoade savuroase, ca acela al gonirii mirelui care vine si cere iertare prea tarziu, si alte mici intamplari din puscarie, ca de pilda venirea producatorului -strain-, care comanda documentare senzationaliste despre acest mediu.

Regizorul Serban Marinescu pune in pagina cu sobrietate materialul dramaturgic, folosind strategia antimelodramatica de care am amintit deja. El mai ocoleste si primejdia proastei influente a televiziunii detectabila in cinematograful nostru postdecembrist, constand in zugravirea cu voluptate a tot ceea ce este sordid sau pitoresc in sens negativ. El filmeaza eliptic si cu mult tact scena violului, de pilda, ceea ce dovedeste o superioara intelegere a puterii de sugestie a imaginii.

Regizorul mai are si calitatea de a da actorului ce-i al actorului, ceea ce duce la prestatii actoricesti pline de relief. Tripleta escrocilor jucati de Gheorghe Dinica, Dorel Visan si Valentin Uritescu asigura, desigur, sarea si piperul peliculei. Faptul ca eroii poarta numele interpretilor creeaza o agreabila stare de complicitate cu spectatorul si favorizeaza spontaneitatea. Lucru valabil si in cazul Ioanei Flora, o prezenta plina de prospetime, remarcata deja in Marfa si banii. Gheorghe Visu face o compozitie remarcabila in miliardarul cu trecut tenebros. Marius Stanescu si Mihai Malaimare dau o tratare interesanta partiturilor lor de nu prea mare intindere, iar in roluri minuscule nu trec neobservati Mitica Popescu, Marius Florea Vizante, Valentin Popescu, Dan Chisu, Ion Fiscuteanu. Profesionisti din -prima linie- semneaza imaginea (Marian Stanciu), coloana sonora (Anusavan Salamanian), muzica (Ionel Tudor), montajul (Nita Chivulescu), costumele (Maria Peici) si decorurile (Paul Dobre). Turnul din Pisa e un film bine scris si bine facut, care ne intareste speranta in redresarea cinematografului romanesc.