La a saptea editie a Festivalului Filmului Britanic la Bucuresti, dominanta selectiei este una comica, ne-a asigurat Stephen Roman, directorul British Council din Romania. Alegerea a favorizat de aceasta data autorii tineri, debutanti sau aflati la al doilea sau al treilea titlu al filmografiei in lungmetrajul de fictiune. Ceea ce nu inseamna ca cineastii consacrati au lipsit cu desavarsire: una dintre exceptii este Mike Leigh, stralucit reprezentant al generatiei de mijloc, cel care castiga un premiu Palme d*Or cu Secrete si minciuni, in 1996. El a fost prezent in selectie cu un film realizat in anul urmator, Carrer Girls, inclus in semn de omagiu pentru actrita din fruntea distributiei, Katrin Cartlidge, care a murit in acest septembrie, la numai 41 de ani. O alta particularitate a editiei 2002 este proiectarea peliculelor in mai multe sali: Studio, Cinemateca Romana si Europa. Acest lucru a fost valabil pentru Bucuresti, caci o alta noutate laudabila este reluarea programului in orase precum Brasov, Cluj, Timisoara si Iasi: o initiativa cu semnificatia unui act de dreptate, pentru ca cinefilii impatimiti sunt repartizati pe intreaga suprafata a Romaniei.
Esantion reprezentativ pentru noul cinema britanic, programul Festivalului depune marturie despre impresionanta rezerva de talente pe care conteaza acesta. Cineasti pe care i-am numit revelatii ale unor editii trecute au revenit acum ca certitudini, cu un profil de autor deja precizat. Este vorba, in primul rand, despre Danny Boyle, autorul mult premiatului Trainspotting, cel care a creat un rar fenomen de epigonism. Regizorul care ne-a impresionat atunci prin umorul negru al incursiunii sale in lumea drogului ne surprinde, de aceasta data, in 28 Days Later recurgand la acelasi ton pentru a ne vorbi despre sfarsitul lumii. Mai degraba satira a societatii de consum la inceput de mileniu decat horror pe o tema care a nascut o lunga filmografie, filmul lui Boyle este exemplar pentru felul cum realizeaza o atmosfera terifianta cu mijloace putin costisitoare, fiind eliptic si in acelasi timp plin de idei. Coproductie cu Statele Unite, filmul porneste de la un scenariu de Alex Garland, autorul romanului Plaja, dupa care regizorul a facut pelicula cu acelasi titlu la Hollywood. Tot pe tema sfarsitului lumii gloseaza, cu umor, si Ben Hopkins, in Cele noua vieti ale lui Thomas Katz, comedie neagra ce mixeaza o sumedenie de trimiteri si citate cinefile intr-o aiuritoare reprezentare a zilei Judecatii de Apoi. Umorul capata forme dintre cele mai extravagante in filmele tinerilor cineasti britanici: de la hibridul intre road movie si burlesc in Jump Tomorrow de Joel Hopkins, la parodia peliculelor cu spargeri de banci, in Parole Officer de John Duigan, de la alegoria politica (Puckoon de Terence Ryan), la incursiunea in lumea spectacolului newyorkez si a intelectualilor nevrozati din Manhattan (Guru de Daisy von Scherler Meyer). Se recurge si la ironizarea conventiilor genului istoric in Hainele cele noi ale imparatului de Alan Taylor, adaptare libera a unui roman de Simon Leys, care propune o ipoteza amuzanta privind inlocuirea lui Napoleon cu o sosie, in perioada detentiei. Umorul este prezent, in doze mai mari sau mai mici, si in filme cu premise dramatice: in amuzantul Inimi fara de lege de Tom Husinger si Neil Hunter, unde destinele personajelor se intersecteaza cu ocazia unei inmormantari, ori in Crupier de Mike Hodges, interesanta reflectie asupra legaturilor dintre biografia si opera unui romancier care crede ca viata e un joc de noroc. Tinerii cineasti din selectie gasesc inepuizabile surse de umor in spatiul inchisorii: ne-o dovedesc atat Joel Hershman in Greenfingers, povestea unor puscariasi care descopera pasiunea gradinaritului, cat si mai vechea noastra cunostinta Peter Cattaneo (semnatarul celebrului Gol pusca) in Lucky Break, istoria unor detinuti convertiti la actorie in speranta ca la premiera spectacolului vor putea evada. Trimiteri comice intalnim chiar si intr-un horror cu varcolaci ca Dog soldiers de Neil Marshall sau intr-un film despre adolescenti ca Numai unul e Jimmy Grimble de John Hay. Desi aceasta editie a Festivalului a fost una dominata programatic de umor, n-au lipsit nici dramele, ca excelentul love story cu spioni Charlotte Gray de Gillian Armstrong, foarte libera adaptare dupa piesa shakespeariana Regele Lear, intitulata Shiner (regia John Irvin). Mai putin reusita mi s-a parut melodrama despre adolescenti abuzati Fratele meu Tom de Dom Rotheroe, o imitatie palida a peliculelor daneze din miscarea Dogma 95. Daca regizorii din selectia editiei 2002 a Festivalului Filmului Britanic sunt in majoritate tineri, actorii alesi sa le materializeze ideile apartin tuturor generatiilor. Probabil ca farmecul unor povesti ar fi fost diminuat fara prezenta unor veterani precum Christopher Plummer (Lucky Break), Hellen Mirren (Greenfingers), Michael Caine (Shiner) sau Ian Holm (Hainele cele noi ale imparatului). Nu ne miram ca ei sunt adesea convocati sa joace la Hollywood si ne intrebam ce s-ar face cinematograful american fara minunatii actori britanici.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
