Un -pariu- castigat

Festivalul de teatru de limba franceza – o excelenta initiativa concretizata sub egida Institutului Francez din Bucuresti – desfasurat in perioada 17-26 martie, a propus iubitorilor genului o paleta extrem de diversa de spectacole, incluzand piese de teatru semnate de Moliere, Eugen Ionesco, Fernando Arrabal, Matei Visniec, Marc Dore, Jean-Michel Ribes, adaptari dupa Rene de Obladia, Jean Marie Piemme, Liliane Wauters, Paul Emond, Henri Bauchau, interpretate de trupe profesioniste din Franta, Republica Moldova si Romania, un splendid recital de poezie in talmacirea unor rafinati si indragiti actori ai scenei bucurestene, un spectacol de marionete, precum si numeroase piese prezentate de elevi ai scolilor generale si liceelor din tara sau de catre studenti de la Universitatea de Arta Teatrala din Capitala, intr-o derulare caleidoscopica extrem de interesanta si atractiva pentru publicul de toate varstele vorbitor – sau nu – de limba franceza.

In acest context elevat si-a gasit locul firesc monodrama Vocea umana care, pornind de la celebrul text de Jean Cocteau, l-a inspirat pe Francis Poulenc sa compuna o muzica foarte speciala, monologul fiind gandit intr-un continuu recitativ punctat de accente de o complexitate aparte, trecand de la duiosie si cochetarie la patima, disperare, deznadejde, de la revolta la umilinta si resemnare. O partitura ofertanta prin paleta bogata de stari sufletesti, de atitudini si reactii expresive ce trebuie sa se regaseasca atat in maniera de cant, cat si in miscarea scenica, pentru ca interpreta sa poata capta atentia publicului timp de aproape o ora, singura, avand ca partener doar… telefonul. Dificultatea este amplificata si de faptul ca spectatorul trebuie sa inteleaga sensurile dialogului pe care tanara il poarta la telefon cu cel ce a parasit-o doar prin raspunsurile pe care aceasta i le da, prin comentariile sau evocarile sale.

Sunt foarte putine soliste de opera care se incumeta sa abordeze partitura Vocea umana, tentatia fiind enorma, dar si capcanele si riscurile pe masura, astfel incat curajul sopranei Alina Bottez – studenta in ultimul an al Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti – clasa de canto a prof. univ. Maria Slatinaru-Nistor – se cuvine apreciat in sine ca un -pariu- castigat pe deplin. Inteligenta, tenace, cu o puternica personalitate, crescuta intr-un mediu incarcat de muzica si muzicieni de valoare, absolventa, totodata, a Facultatii de Filologie (ceea ce si confera avantajul unei pronuntii impecabile), sensibila si cu real talent scenic, Alina Bottez a reusit o adevarata performanta in interpretarea partiturii, conturand personajul pe coordonatele feminitatii, iubirii ranite, suferintei inabusite in dorinta de a-si disimula plansul in conversatia aparent banala cu iubitul sau, izbucnind insa in clipele in care linia telefonica intrerupe firul -dialogului-, tanara parasita ramanand doar cu singuratatea si disperarea sa, hotarand apoi sa se sinucida, prelungind agonia in dorinta de a-l mai auzi inca o data si inca o data pe cel care a determinat-o sa recurga la acest gest. Cu destula economie de mijloace scenice, cu mimica si o plasticitate bine realizate, pastrand un echilibru ce evita excesele melodramatice, Alina Bottez a construit drama eroinei apeland in special la inflexiunile vocale, la planurile expresive contrastante, cu schimbari bruste si treceri rapide de la o stare la alta, de la dorinta de a lasa impresia relaxarii firesti in dialog la tragismul framantarilor reale, reusind sa construiasca un personaj credibil, impresionant, cu o evolutie bine gradata, urmarind cu multa luciditate si minutie fiecare miscare, fiecare atitudine, totul fiind perfect controlat, lasand insa impresia unei reactii spontane de mare efect.

Regia semnata de Simona Pop (studenta la clasa de regie a aceleiasi Universitati, spectacolul constituind, de fapt, examenul sau de absolventa) vine in intampinarea intentiilor artistice ale protagonistei, colaborarea lor fiind extrem de benefica. Un element esential in realizarea demersului interpretativ sub aspect muzical a fost calitatea deosebita a acompaniamentului pianistic, Smaranda Grigorian – studenta in anul III – dovedind o intelegere remarcabila a partiturii, urmarind cu discretie si eficienta discursul solistic, punctand inspirat momentele de maxima tensiune sau cele de mare sensibilitate, ceea ce, si din punctul sau de vedere, reprezinta o performanta demna de lauda, mai ales ca un asemenea demers solicita o experienta indelungata pe care foarte tanara pianista… nu o are – si totusi…

O sala arhiplina, un public elevat si avizat, numerosi cronicari muzicali, solisti de opera, dar si studenti de la Universitatea Nationala au aplaudat entuziast reusita unui spectacol care, cu siguranta, merita vazut si apreciat nu doar pentru frumusetea partiturii, ci mai ales pentru capacitatea Alinei Bottez de a da viata nefericitei care lupta si moare pentru dragostea ei neimplinita, pe care o apara si incearca sa o salveze pana in ultima clipa.