Unghiul rosu

Galeriile Caminul Artei gazduiesc, la etaj, o incitanta expozitie cu acest titlu, plasata sub semnul mesajului. Trei tineri plasticieni, Marius Cezar Ivana, Alexandra Ognean si Bogdan Dragoi, isi propun realizarea unei punti intre lumi de obicei paralele: concept – real, concret – abstract. Intentia nu este desigur, in sine, o noutate, asa cum nici demersul lor plastic, puternic ancorat in postmodernism, nu poate fi caracterizat prin inedit. Ceea ce ii deosebeste de ceilalti colegi de generatie atrasi de alfabetul postmodern este seriozitatea cu care opereaza, investirea unor elemente de limbaj purtatoare, de obicei, a unor sensuri ironice, chiar sarcastice, cu functii denotative ferme. De altfel, intr-o Pledoarie pentru mesaj semnata de Cezar Ivana, ce insoteste expozitia, artistul dezvolta un fel de profesiune de credinta: -Am inteles plastica vizuala si forma in care mesajul senzorial ajunge la un potential receptor, ca materializari ale unor momente de trafic intre sfera categoriilor si sfera realului, de oscilatie intre concret si abstract, intre denotatie si conotatie.-

Expozitia este pusa deci, din start, sub semnul unei conventii: traficul, sub diversele lui forme: locomotiva inaintand pe sine, avand alaturi o legenda a semnelor plastice – denotatie a momentelor deplasarii, un video impachetat in staniol, cu ecranul aproape obturat, ca o marturisire a neputintei atingerii celuilalt…

Metodele constructive folosite de cei trei artisti sunt diverse: Bogdan Dragoi, de exemplu, inclina catre fotografie, colajul de fotografii, incluzand si negativul – radiografie, pentru crearea unei lumi complexe. Din ordinea colarii fragmentelor fotografice pe suport se nasc diferente de profunzime, altele decat ale fotografiei in sine, peisaje, personaje asezate in spatii conventionale sau inedite. O enfilada de radiografii, ce se succed pe inalt, ca intr-o creatie japoneza, studiaza sensul mainilor, de exemplu, cu accent pe valentele lor expresive. Instalatiile cu invitatie interactiva au intotdeauna legenda, obiectele kitsch (fotografia de nuanta, o alta instalatie compusa din manechin, furou, papuci, masca) par a invita vizitatorul sa accepte sau sa descopere, sub sordidul elementelor componente, o dimensiune metafizica, ca si animalele-aluzie din picturile aceluiasi autor, inlantuite in spatiile lor inchise, in solitudine sau in lupta cu altceva-altcineva, o alcatuire intre om si fiara.

Expozitia reuseste conturarea unei lumi derizorii, provocand, din cand in cand, un zambet complice, unul amuzat sau o reactie de respingere. Finetea desenelor este insotita de obiectele cu functie reinventata, gama cromatica contrastanta a picturilor este temperata de compozitiile in alb si negru, invazia kitsch-ului este compensata, in cateva lucrari, de sensibilitatea declarata a autorului pentru peisaj, de exemplu, sau pentru obiectul umil (umbrela). Autorii folosesc des citatele culturale si plastice, conditie, de altfel, sine-qua-non a postmodernismului.

Intentia celor trei plasticieni dezvaluie una dintre preocuparile centrale ale culturii europene si mai ales est-europene din zilele noastre: locul artei in societatea contemporana. Dorinta artistului de a depasi granitele stramtului regat al cunoscatorului, al amatorului de arta, de a-si atrage un public pentru care sala de expozitii nu reprezinta un punct de referinta in petrecerea timpului liber este decalata. Daca problema dateaza de cand exista si arta, este adevarat ca epoca contemporana a adancit clivajul intre arta si public. -Impacarea culturii elitelor cu cultura de masa nu este o solutie, nici distantarea elitista nu este cea pe care o propun si nici dezarmarea culturala (in unele privinte) a trairilor postmoderne (coplesite de eficienta si influenta de masa a organizatiilor), ci subscriu ideii de a analiza, completa si reevalua continuu procesul de comunicare al plasticii vizuale. (…) Am propus, impreuna cu colegii mei, o diversitate de medii, pentru a atinge denotativ si conotativ o suma mai larga de disponibilitati pentru receptie si raspuns-, scrie Cezar Ivana in textul amintit mai sus.

Preocuparea artistului pentru soarta operei lui este de inteles. Nu si aceea pentru decodarea ei. Fara a plati tribut epocii romantice, consideram ca artistul, creatorul are drept imbold principal nevoia de comunicare a propriilor idei, trairi, irepresibila dorinta de a comunica lumea pe care o decodeaza, care i se releva sau pe care o imagineaza. Punerea ei in pagina este, in sine, o decodare. Impactul ei asupra publicului, capacitatea acestuia de a -citi- rezultatul creatiei nu mai sunt, in nici un fel, apanajul artistului. Urmarirea inlesnirii lecturii pentru oricine nu poate, dupa parerea noastra, decat sa subrezeasca constructia operei, prin elementele aleatorii creatiei pe care le presupune. Ne place sa credem ca inzestrarea celor trei plasticieni, vizibila in multe dintre piesele din expozitie, ramane elementul determinant in evolutia lor artistica si ca nu va permite diluarea fortei creatoare in sterile (pentru un artist) consideratii asupra psihologiei si sociologiei receptarii operei de arta, domenii de care ar trebui sa se ocupe cu totul alti specialisti.