(Pascal Ilie Virgil)
Fotograful Pascal Ilie Virgil a trăit evenimentele din 1989 printre gloanțe
Chipuri și atitudini, emoții și senzații, grimase ale simțurilor și fricii. Fotograful merge sau fuge printre oameni care trag sau în
care se trage, caută imagini și le selectează, se ascunde speriat din calea gloanțelor. Odată chiar rămâne complet singur și total descoperit în Piața Palatului, în plin foc încrucișat, și constată că nu-l împușcă nimeni, chiar dacă este o țintă sigură și, în același timp, un martor periculos care imortalizează evenimentele, crede el, sau doar se încurajează pentru a accepta un posibil sens pentru un glonț fatal. „Foarte ciudat“, gândește sau spune cu voce tare, nu mai știu, terifiat de ce se întâmplă, poate îngrozit, și asurzit de zgomotele gloanțelor care trec pe lângă el fără însă să vrea să-l găsească, și nici măcar să-l caute, însă fotografiind în continuare pentru că ăsta este singurul lucru pe care-l mai poate face. Așadar, se implică din tot sufletul în ceea ce face pentru că speră să nu mai trăiască într-o dictatură. Părul îi miroase a praf de pușcă, descoperă ajuns acasă, cu o senzație gustativă, dar „n-a fost nimic periculos pentru mine, își liniștește familia, e doar de la pământul împroșcat de gloanțe rătăcite, la câțiva metri de locul unde m-am aruncat pe iarba de la Inter. Însă mulți oameni nevinovați au fost omorâți fără milă, cu sânge rece, proaspăt emanat“.
Acum, după douăzeci de ani, descriu evenimentele de atunci de parcă le-ar fi trăit altcineva pentru că eu, cel de acum, nu mai sunt același de atunci. Poate pentru că schimbările fizice și sufletești ale unui om au o periodicitate a lor, sau poate pentru că o așa-zisă libertate, altfel decât cea iluzorie dorită și sperată atunci, în care trăim acum, și nu vorbesc, firește, de cea pur și simplu sufletească și spirituală, e anulată de libertățile mult prea mari ale altora pentru crimă, minciună, furt, mitocănie, demagogie, delațiune, trădare, manipulare. Însă sunt convins că cei care au trăit zilele de speranță și moarte, de foc și de gloanțe ale loviturii de stat din decembrie 1989 nu le vor putea uita, nu și le vor putea elimina din suflet și din minte ca emoții și senzații percepute acut, cu toate simțurile. Și poate la fel de greu le va fi celor care nu le-au trăit să și le imagineze deplin, lucru fără relevanță, de altfel. Ceea ce însă ar trebui să putem face este să nu ne mai lăsăm niciodată manipulați și manevrați politic, imbecilizați de drogul televizat, mogul și nemogul, sau monopolizat – statele Uniunii au legi clare antimonopol mediatic, ceea ce înseamnă că o singură persoană sau un singur trust nu poate deține controlul total și concomitent al unei agenții de presă, al unui ziar, al unei televiziuni și al unui post de radio.
