Acasă Economic-Financiar Gigant german alungat

Gigant german alungat

DISTRIBUIȚI

Unul dintre cei mai seriosi investitori straini, concernul ThyssenKrupp, lider mondial in domeniile in care activeaza, isi pregateste bagajele, intentionand sa abandoneze afacerile din Romania, daca Justitia va tine seama de opinia procurorului general, care, recent, a promovat recurs in anulare, solicitand schimbarea solutiei date de Curtea Suprema, intr-un proces ce a durat nu mai putin de 18 ani. Reprezentantii grupului ThyssenKrupp, din care fac parte Krupp Biltstein Compa si Krupp Compa Arcuri din Sibiu, precum si DSU Romania, au cerut sprijinul presedintelui Iliescu, caruia i-au explicat situatia paradoxala in care se afla. De asemenea, investitorii i-au adresat premierului Nastase o scrisoare in care protestau impotriva demersului procurorului general al Romaniei, ce incearca sa intoarca o solutie data de Curtea Suprema de Justitie printr-un recurs in anulare, o premiera absoluta in domeniul comercial. De asemenea, ministrul german al justitiei a fost sesizat de anomalia celor petrecute la Bucuresti, iar ambasadorul Germaniei in Romania a cerut audienta la ministerul condus de Rodica Stanoiu. N-a fost insa primit.

Dumping pe piata americana

Povestea implicarii grupului ThyssenKrupp in procesul intentat unei firme americane de catre statul roman este lunga si extrem de complicata. In anii *80, in contextul economic extrem de delicat, marcat de o datorie externa de circa 12 miliarde de dolari, cu capacitati de productie supradimensionate, statul roman a incercat sa patrunda pe piata americana cu produse siderurgice, folosindu-se de proceduri neortodoxe. Intrucat legislatia SUA era extrem de restrictiva in domeniul importurilor metalurgice, statul roman a incercat sa pacaleasca autoritatile americane prin tranzactii la pret de dumping; intreprinderea romaneasca de comert exterior Metalimportexport (MIE) a incheiat un parteneriat cu firma IMC din Statele Unite, pentru livrarea de tabla produsa la Galati pe piata americana. Desi pretul minim legal in SUA era atunci de 520 dolari/tona/metru, pretul convenit intre MIE si IMC a fost de 330 dolari/tona/metru, pentru eludarea legislatiei folosindu-se un contract formal de prestari servicii, ce justifica restituirea de catre MEI, catre firma americana IMC, a diferentei dintre 330 dolari/tona/metru pana la pretul de 520 dolari/tona/metru, acceptat pe piata americana. De la bun inceput, intreprinderea romaneasca a stiut ca IMC nu avea forta de a finanta importurile, aceasta firma neputand sa plateasca banii pentru plata produselor aduse de peste ocean, decat dupa vanzarea tablei pe piata americana. Pentru aceste considerente, in operatiunile juridice si financiare aferente livrarilor de tabla in SUA, au fost implicate in calitate de finantator si respectiv comerciant intermediar societatile Otto Wolff Handelsgesellschaft mbh (OWH) si Otto Wolff America Inc. (OWA), ambele fiind cunoscute atat de conducerea IMC, cat si de cea a MEI, din tranzactii anterioare. Prima livrare a fost efectuata in 1980, cu vasul IRIS.

Un mecanism cu intermediari-finantatori

Care era, de fapt, mecanismul prin care tabla romaneasca ajungea la beneficiarii americani? Pentru ca nu avea lichiditati pentru a cumpara produsele, firma americana IMC a introdus grupul Otto Wolff AG (OWAG) – din care faceau parte OWH si OWA – in lantul exportului. Acesta, actionand doar in calitate de finantator, deschidea acreditive in favoarea IMC; pentru ca legea americana nu permitea grupului OWAG sa imprumute cu bani firma IMC (o astfel de permisiune o au numai bancile), firmele acesteia din Germania si SUA au devenit intermediari. Asadar, MEI vindea marfa catre IMD (sucursala europeana a IMC), aceasta o livra mai departe catre OWH, tabla traversa oceanul catre OWA, ultima veriga din acest lant fiind adevaratul cumparator, firma IMC. Circuitul banilor era in sens invers, fiecare societate platind marfa verigii anterioare. Mecanismul a functionat aproape un an de zile, dupa care s-a gripat; tabla livrata era tot mai slaba calitativ, tot mai greu de vandut pe piata americana. La un moment dat, firma IMC nu a mai gasit clienti pentru tabla si nu a mai efectuat platile catre OWA. Atunci, grupul OWA a sistat tranzactiile cu IMC, din cauza riscului de neplata. Au urmat negocieri intre IMC si MEI, fara implicarea grupului OW, si tranzactiile au fost reluate o perioada cu alti finantatori. In perioada iunie-septembrie 1981, au avut loc 11 livrari, OWA revenind in randul finantatorilor. Ultimele trei livrari s-au efectuat, practic, fara finantare; intreprinderea romaneasca a ingaduit plecarea navelor in lipsa deschiderii unor acreditive, contrar protocoalelor incheiate cu firma americana, livrarile facandu-se fara nici un fel de garantie de plata a pretului. Pentru alte cinci transporturi, MEI nu a primit banii, intrucat banca a refuzat justificat sa faca platile, pentru ca documentatia era incompleta. Calitatea inferioara a otelului romanesc si conjunctura delicata a pietei americane din acea vreme au facut ca IMC sa nu mai poata vinde otelul si, implicit, sa nu poata plati companiei romanesti de comert exterior circa 18 milioane de dolari. In 1982, IMC intra in faliment, MEI se inscrie la masa credala, dar nu reuseste sa recupereze creanta. Evenimentul a produs un cutremur si la Bucuresti: cei care gestionasera afacerea (printre care si ministrul adjunct al comertului exterior) au fost arestati si judecati de regimul comunist si condamnati pentru neglijenta in serviciu in legatura cu derularea contractelor cu IMC.

Premiera in dreptul comercial

Ce s-a intamplat mai tarziu a fost un cosmar ce parea fara sfarsit pentru partile implicate in tranzactiile cu otel romanesc. Pentru ca IMC nu mai exista, MEI s-a indreptat impotriva firmelor componente ale grupului Otto, intermediare in anumite etape ale afacerii, desi in evidentele contabile ale MEI a figurat in permanenta ca debitor doar IMC. Cum firma ThyssenKrupp este succesoarea legala a societatii Otto Wolff AG, a fost chemata in instanta. Intr-o prima etapa, Tribunalul Bucuresti a dispus, pe 16 aprilie 1998, obligarea firmelor din grupul Otto Wolff, printre care si ThyssenKrupp, la plata sumei de 18 milioane de dolari. Ceva mai tarziu, Sectia Comerciala a Curtii de Apel Bucuresti a respins apelul acestora, mentinand decizia anterioara. La Curtea Suprema de Justitie, insa, firma ThyssenKrupp a obtinut castig de cauza, printr-o decizie ramasa definitiva, instanta respingand, pe 7 decembrie 2000, actiunea SC Metalexportimport SA.

Dupa ce instanta romaneasca cea mai inalta se pronuntase in litigiul ce durase aproape 18 ani, procurorul general al Romaniei a cerut, surprinzator, pentru prima data in istoria Justitiei postdecembriste, recurs in anulare impotriva deciziei date de Curtea Suprema intr-un litigiu comercial. In recursul in anulare formulat de procurorul general se invoca prezenta in cauza a unei societati comerciale franceze, implicata in lantul comercial amintit, desi se cunoaste ca aceasta societate a fost lichidata inca din 1986 si deci nu va putea niciodata fi adusa intr-un astfel de proces. Reactia imediata a investitorului strain a fost sa-si faca bagajele pentru a pleca. In cazul in care recursul procurorului general va fi admis, ramane de vazut ce se va alege din investitiile de zeci de milioane de dolari facute de grupul ThyssenKrupp la Sibiu si Galati. Si de relatiile diplomatice ale Romaniei cu un sustinator in cursa pentru UE.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.