Bush il schimba pe Blair cu o superbomba

Este din ce in ce mai palid si incarunteste vazand cu ochii. Tot timpul pare obosit, ca si cum de-abia si-ar fi revenit dupa o gripa severa. Cu toate acestea, munceste zi si noapte, doar-doar va obtine mult-speratul compromis irakian la ONU, una dintre alternativele ce ii pot salva cariera politica. Numele lui este Tony Blair si este premier al Marii Britanii.

Are un dispozitiv exploziv de 9,5 tone, ghidat prin satelit, gratie unui sistem de pozitionare globala si, din cauza greutatii, nu poate fi lansata decat dintr-un avion cargo de tip C-130. Numele ei este MOAB – cea mai puternica arma conventionala a tuturor timpurilor, supranumita -mama tuturor bombelor-, si a fost testata ieri de armata americana.

Proiectata cu o viteza uluitoare, in mai putin de un an, MOAB poate avea efecte devastatoare asupra fortelor terestre, fiind totodata, gratie eficacitatii sale, o arma psihologica deosebit de puternica.

Testarea MOAB nu a fost intamplatoare. Ea marcheaza o noua incercare americana de intimidare a regimului Saddam Hussein, dar si o dovada in plus ca Statele Unite sunt suficient de puternice pentru a merge si singure la razboi. Fapt ce se potriveste ca o manusa declaratiilor secretarului american al apararii, Donald Rumsfeld, care a evocat luni -rolul neclar- al Regatului Unit in viitoarea interventie militara impotriva Irakului si a sugerat ca SUA au in vedere planuri de razboi alternative pentru cazul in care nu va exista o a doua rezolutie a Natiunilor Unite, iar Londra va da inapoi. El a invocat problemele interne pe care Blair trebuie sa le depaseasca in prag de razboi si din cauza atitudinii sale proamericane – revolta propriilor deputati, ca si demisia unuia dintre ministrii sai si avertismente asemanatoare primite de la alti membri ai guvernului. O parte din laburistii britanici i-au sugerat premierului sa demisioneze. Ei urmau sa se prezinte ieri in parlament cu propunerea retragerii efectivelor militare britanice din Golf.

Valva diplomatica internationala starnita de remarcile sefului Pentagonului, ca si panica creata la Whitehall l-au determinat pe Rumsfeld sa isi retraga – patru ore mai tarziu – declaratiile. El a incercat sa dreaga busuiocul prin explicatii extrem de confuze, in timp ce, pentru a calma temerile americane, autoritatile de la Londra au insistat ca sunt gata sa declanseze razboiul si in lipsa unei a doua rezolutii ONU care sa autorizeze in mod expres folosirea fortei.

Cert este insa ca afirmatiile lui Rumsfeld au marcat oficial primele divergente anglo-americane in chestiunea irakiana. Pentru Blair, confruntat cu cea mai grava criza politica a carierei sale, un compromis la Natiunile Unite este extrem de important in contextul amenintarilor cu veto ale Frantei si Rusiei si ale izolarii din ce in ce mai pronuntate a Statelor Unite pe plan international. Tocmai de aceea, delegatii britanici la ONU au tot insistat pentru amanarea razboiului si dincolo de termenul-limita de 17 martie prevazut de ultimul proiect de rezolutie anglo-american. Washingtonul nu mai pare insa dispus sa joace in continuare pe cartea lui Blair. Nu numai pentru ca nu mai poate modifica planurile militare, foarte bine puse la punct, dar si pentru ca Bush a vorbit despre sfarsitul lui martie ca despre data-limita dincolo de care nu mai exista decat razboiul. Este vorba, in cele din urma, chiar despre credibilitatea celui mai puternic presedinte al lumii, care nu poate fi pusa in balanta cu problemele interne ale lui Blair, chiar daca acesta ii este cel mai fidel aliat.