Disidența și disidenții „marca KGB” (II)

Următorul disident pe lista neagră a Colegiului KGB care trebuia compromis prin orice mijloace, după Aleksander Saharov, a fost Soljenițîn. Acesta a dezlănțuit în august 1973 o amplă campanie de critici împotriva concesiilor făcute de SUA URSS-ului în numele destinderii relațiilor bilaterale EST-VEST. Demersului acestuia i s-a alăturat și Saharov, care a adresat un apel public către Congresul SUA, prin intermediul căruia cerea sprijin pentru Amendamentul Jackson-Vanik. Practic, documentul acesta se opunea acordării clauzei națiunii celei mai favorizate pentru URSS până când oficialii Kremlinului ridicau restricțiile privind emigrarea. „Amendamentul nu reprezintă un amestec în treburile interne ale statelor socialiste, ci pur și simplu o apărare a legii internaționale, fără de care nu poate exista încrederea reciprocă“, se arată în textul scrisorii deschise trimise de Saharov. În cele din urmă, scrisoarea lui Saharov a avut un efect deosebit prin faptul că, tipărită cu majuscule în „Washington Post“, a creat respingerea de către Congres a amendamentului, în ciuda lobby-ului agresiv făcut de administrația Nixon. Biroul Politic al PCUS-ului a reacționat furios în privința atitudinii lui Saharov și a lui Soljenițîn. Însuși Brejnev a denunțat scrisoarea buclucașă ca fiind „o acțiune antistatală, antisovietică și troțkistă“. „Am tolerat prea multă vreme atitudinile lui Soljenițîn și Saharov. Trebuia să-i fi oprit“, declara Brejnev. În acest context, Andropov, în calitate de șef al KGB-ului cu drept de vot în Biroul Politic, a tensionat și mai mult starea de indignare vizavi de cei doi disidenți prin intermediul câtorva rapoarte informative tendențioase.

Compromiterea și rapoartele tendențioase…

Soljenițîn și Saharov, afirma el, „și-au oferit serviciile cercurilor reacționare imperialiste și, mai ales, sioniste“ și erau manipulați de agențiile de informații occidentale. Pe 7 februarie 1974, Andropov a supus Biroului Politic un nou proiect de decret pentru a-l priva pe Soljenițîn de cetățenie și a-l expulza din Uniunea Sovietică. Simultan, el i-a trimis lui Brejnev o scrisoare alarmistă, insinuând că vor apărea nemulțumiri serioase în rândul membrilor de frunte ai partidului și ai armatei dacă decretul nu va fi aprobat. „Cred că e imposibil, în ciuda dorinței noastre de a nu aduce daune relațiilor internaționale, să mai amânăm mult rezolvarea problemei Soljenițîn, fiindcă ea ar putea avea consecințe extrem de neplăcute în interiorul țării“, preciza Andropov în raportul secret trimis membrilor Biroului Politic al PCUS. Pe 11 februarie, la presiunea KGB-ului, membrii Biroului Politic au aprobat formal propunerile meschine ale tovarășului Andropov. Trei zile mai târziu, Soljenițîn a fost urcat cu forța de către ofițerii KGB-ului în cursa Aeroflot cu destinația Frankfurt. De la Frankfurt, el a plecat la Zurich, unde a închiriat o casă în centrul orașului. Afară, în exil, Soljenițîn era o pradă ușoară pentru ofițerii Centrului, deoarece, printre străini, acestuia îi era mai greu să distingă dușmanii de prieteni. Știindu-i pasiunea pentru „Primăvara de la Praga“, agenții Lubiankăi îi vor plasa pentru supravegherea informativă agenți ai StB-ului din comunitatea de emigranți cehi din oraș. Prima care i-a câștigat atenția creatorului „Arhipelagului Gulag“ a fost Valentina Holubova, o agentă a StB-ului care avea origini ruse. În câteva săptămâni, ea reușise performanța să controleze, din postura de secretară și consilieră a acestuia, întreaga corespondență a maestrului.