Crimeea schimbă lumea

I-a fost dat anului 2014 să marcheze 100 de ani de la declanşarea primului război mondial, 75 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial iar, după unii, era foarte aproape să consemneze şi începutul unui al treilea război mondial “cald”. Figuri de stil? De bună seamă, dar nu întrutotul gratuite. Orice analogie şchioapătă, dar uneori şchiopătatul e subtil joc de glezne. 
Când vorbim de  începutul primului război mondial ne gândim la Sarajevo, iar în privinţa celui de al doilea vorbim de Danzig. Crimeea este, şi ea, până la un punct, un reper de acest tip, ca declic al amplei şi complicate confruntări amplificată până la proporţii globale dintr-o, în fond, decizie impopulară a unui lider politic de la Kiev, care i-a supărat pe pro-europenii ucraineni.
S-a supărat, apoi, şi pe ei, Moscova, care a preluat prompt şi a inclus în componenţa Rusiei peninsula Crimeei, regiune a Ucrainei, dar locuită în majoritate de vorbitori ruşi şi cu o istorie ruso-ucraineana bogată până la împovărare. Şi de aici, escaladarea dezlănţuită a conflictului, până la ostilităţi cu vărsare de sânge şi pierderi de vieţi, dezastre materiale şi răvăşirea echilibrului regional, european, mondial structurat cât de cât după confruntarea Est-Vest din războiul rece.
Dar nici Sarajevo, nici Danzigul, nici Crimeea nu au fost  miza adevărata – sau principală – a înfruntărilor, ci doar scânteia, declicul, primul bulgăraş de zăpadă care se rostogoleşte pentru a deveni avalanşă. Din fericire, Crimeea nu poate să aprindă  un nou război mondial, din seria canonica a celor de până acum, chiar dacă urmările încleştărilor de forţă de acum promit a fi la fel de ample şi de profunde ca acelea care s-au contabilizat la sfârşitul primelor două războaie material (în mod cert, însă, cu pierderi umane infinit mai puţine, de această dată).
Am putea oare spune că războiul din Ucraina, război nedeclarat, dar cu pierderi  umane, materiale şi morale inevaluabile pentru omenire, este, în sfârşit,  faza fierbinte, agonică, ultimă, a războiului rece? Un război care doar  pentru unii a murit, dar pentru alţii nu încă, . pentru alţii reînvie din când în când, iar pentru alţii e urmat de un al doilea război rece.
Dincolo de orice categorisiri, criza ucraineană – cu un prim episod spectaculos, cel al recuperării Crimeei de către Rusia – solicită din toate articulaţiile armatura de echilibru şi securitate a lumii de la începutul secolului XXI.
Criza pune în joc soarta Ucrainei ca stat în graniţele sale moştenite de la URSS în momentul proclamării independenţei, statu quo-ul incert al spaţiului post-sovietic şi, în principal, relaţiile  dintre Moscova şi fostele republici unionale devenite subiecte de drept internaţional, construcţia europeană de securitate şi coooperare şi raporturile UE-Rusia, solidaritatea Europei Unite (şi între diversele sale paliere Nord-Sud, Est-Vest, Visegrad ca şi la nivel bilateral), alianţa nord-atlantică, relaţiile Washington-Moscova,  între “noul Est” şi “Noul Vest” (cele configurate după expansiunea NATO şi UE spre Est), relaţiile acestor doi centri mondiali de putere  cu “Restul” lumii.
Criza din Ucraina pune în discuţie şi unipolaritatea lumii, adică hegemonia americană, iar, prin aceasta, recitirea marilor dosare  – faste şi nefaste – ale lumii de azi – valorile democraţiei şi umanismului, economia de piaţă, libertatea şi drepturile omului, cooperarea şi conlucrarea tuturor, neproliferarea nucleară şi  limitarea înarmărilor, terorismul şi fundamentalismul, iar enumerarea  poate continua.
Cea mai pragmatică întrebare, care-şi aşteaptă răspuns neîntârziat, priveşte soarta Ucrainei şi locul ei, în partea ei de lume.  “Ceea ce se joacă în Ucraina este geopolitica Europei şi în primul rând limitele sale, dar şi relaţiile dintre construcţia europeană şi ideea de Eurasia” –apreciaza istoricul francez Pascal Guichon. “Limita Europei trece prin Ucraina, o ţară care – remarcă el, absolutizând, desigur – nu a avut aproape niciodată existenţă independentă, poate doar între 1918 şi 1922, în graniţe care nu erau oricum cele actuale. (…) Simbol al unor identităţi multiple, Ucraina  este o ţară cu o dublă sau triplă identitate. Un ţinut de margine între Uniunea Europeană  şi Uniunea Eurasiatică. Un măr al discordiei şi o sursă de contencios  durabil. Dar poate şi un loc prin care s-ar putea face o apropiere” – încearcă să-şi îndulcească, în final, istoricul francez amara pastila geopolitică.
De ce  ar fi de ales, ca titlu, “Crimeea schimbă faţa lumii”? Pentru că, la puţin timp după izbucnirea, în formă virulentă, a crizei în chestiune, presa mondială s-a dezlănţuit în titluri tranşante, generalizatoare, apodictice. Iată câteva exemple dintr-o imensitate.
 “Ucraina schimbă lumea post război rece”- politologul american Judy Dempsey. “Criza ucraineană accelerează restructurarea lumii” – ambasadorul francez Pierre Charasse. “Arhitectura europeană de securitate trebuie regândită” – ambasadorul german Wolfgang Ischinger. “Geopolitica noii multipolaritati” – scriitorul sarbo-american Srdja Trifkovic. “Începutul basculării lumii” –  militantul tiers-monde-ist Thierry Meyssan. “Moscova redesenează împreună cu Beijingul harta noilor alianţe mondiale” – ziaristul francez Gilles Bridel.
Poate  e prea devreme să ne întrebăm cum se va încheia, totuşi, tragedia din Ucraina – căci criza ucraineană este, înainte de orice, tragedia Ucrainei şi  a ucrainenilor. Dar răspunsuri există.  Să apelăm la unul din clasicii în viaţa ai domeniului, Henry Kissinger. “Criteriul, spune el, nu este satisfacţia deplină, ci frustrarea echilibrată”.  Vor fi oare, până la urmă, atât de înţelepţi mai marii lumii, dar şi ceilalţi mai mici, direct implicaţi, să adopte acest criteriu?