Acasă Lumea-i Cum Este În Peninsula Coreeană se mișcă ceva

În Peninsula Coreeană se mișcă ceva

DISTRIBUIȚI

La Seul, chirurgul ortoped Kim Seok Joang, întrebat de agenția Bloomberg despre șansele reunificării Coreii, crede că fiul său, acum în vârstă de cinci ani, va trăi într-o țară unită. La Moscova, un institut pentru problemele lumii fixează ceva mai precis momentul: între 2021 și 2030. Un demnitar sud-coreean dat pe față de un text Wikileaks afirma că la doi-trei ani după dispariția liderului comunist Kim Jong-il, regimul din Nord se va prăbuși și cele două state coreeene se vor reuni.  Iar Kim Jong-il declară că în 2012, când se vor împlini 100 de ani de la nașterea tatălui său, Kim Ir-sen, întemeietorul dinastiei comuniste nord-coreene, Coreea de Nord va fi “o țară prospera”, deși dictatura, foametea și dezastrul economic fac imposibilă minunea.
Semne bune, de apropiere și dialog cel puțin, par totuși să se arate. Se cere, oricum, mare circumspecție în pronosticuri. După războiul din Coreea, de la jumătatea secolului XX, relațiile intercoreeene au evoluat mereu derutant și imprevizibil.
În lumea destructurată a primelor decenii ale secolului XXI, problema coreeană pune la grea încercare diplomații și politologii. Opacitatea și excentricitățile regimului de la Phenian, susține un universitar american, ar fi unul din atuurile sale. Dar cum să înaintezi spre înțelegere într-un dialog bazat pe minciună? Iar când interlocutorii mint, ajung să mintă și comentatorii.
Faptele pot fi, însă, uneori, mai spectaculoase decât supozițiile. În conflictul coreean începe să se miște ceva. Și asta după zeci de ani în care nimic nu s-a schimbat, nici după prăbușirea sistemului mondial comunist, nici după dezmembrarea URSS – reazem de nădejde al Phenianului, nici după încheierea războiului rece, nici după apropierea chino-americană. Peninsula Coreeană părea să se abstragă din timp și spațiu și  pentru a evolua, sau mai bine spus a se înțepeni,  în starea de fapt a divizării națiunii coreeene. În fond, cinic vorbind, nici părțile coreene, nici “protectorii” lor nu erau interesate în reglementare. Rusia și China aveau interes să aibă, măcar în Nord, un aliat ce depindea vital de ele. Statele Unite își puteau justifica o prezență militară masivă în Sud, inclusiv arme nucleare. Iar Japonia nu vedea cu ochi buni nașterea unui stat coreean unificat și puternic, cu bogățiile Nordului și tehnologiile Sudului, care să-i devină concurent și rival redutabil în vecinătate. Dar lucrurile se mai schimbă. Moscova și Beijingul au acum relații bune și cu Nordul, și cu Sudul, America e prinsă în tot mai multe zone conflictuale, iar Japonia are ea însăși mari probleme.
La începutul anilor 1950, Peninsula Coreeană a fost punctul cel mai exploziv al planetei. Războiul fratricid risca să arunce lumea într-un nou război mondial. Armistițiul în coadă de peste care s-a încheiat a fost urmat de un balet complicat de negocieri între Nord și Sud,  în care au intrat și Rusia, China, SUA și Japonia, într-un format 2+4, care n-au reușit mare lucru. Negocierile celor șase, începute în 2003, au intrat într-un punct mort  la sfârșitul lui 2008. În mai 2009, Corea de Nord a mai făcut un test nuclear subteran după cel din octombrie 2006, în septembrie 2009 a declarat că a ajuns în faza finală cu procesul de îmbogățire a uraniului, iar la 12 mai 2010 a anunțat un “progres decisiv” în fuziunea nucleară. Și tot în 2010, Republica Coreea (Sudul) a acuzat Nordul că a atacat o insulă și o navă sud-coreeană, provocând zeci de morți. Seulul cere acum Phenianului să-și ceară scuze pentru aceste acte deosebit de grave, dar este iluzoriu de crezut că Nordul o va face, știut fiindu-i comportamentul.
Dincolo, însă, de această situație aparent imposibilă, de la jumătatea anului 2011, demersurile politico-diplomatice pe tema Coreea au început să se învioreze. În august, liderul nord-coreean Kim Jong-il s-a întâlnit cu președintele rus Medvedev pe malul lacului Baical (în care a făcut și o baie, pentru a infirma supozițiile că ar fi grav bolnav), iar liderul rus l-a îndemnat să reia tratativele.  În octombrie, președintele sud-coreean Lee Myung-bak a conferit la Casa Alba cu președintele american Obama, care i-a cerut, la rândul lui, să reia  tratativele.  În aceeași lună, vicepremierul chinez Li Keqiang (probabil viitorul șef al guvernului de la Beijing) a vizitat Phenianul. Și tot în octombrie, delegații americane și nord-coreene s-au întâlnit la Geneva tot pentru reluarea negocierilor. După întâlnirea ruso-nord-coreeană, “Financial Times” scria că Phenianul ar fi adoptat o ”diplomație pașnică”, iar un analist rus că ar fi vorba de obținerea unui “răgaz”. Mai aproape de realitate pare aprecierea rusului.
Optimismul, fie el și moderat, mai are un temei: proiectul Moscovei de instalare a unui gazoduct din Siberia prin Coreea de Nord până în Coreea de Sud. Comentatorul rus Feodor Lukianov vede aici “o nouă abordare a rezolvării problemei coreene”. Nouă abordare sau “schimbare de algoritm”, oricum necesară, pentru că negocierile de până acum n-au putut înainta. Phenianul, considerat  “anomalie” după ce a supraviețuit prăbușirii socialismului mondaial, se teme de soarta regimului său, iar prin implicarea sa, ca partener, într-un important proiect regional și într-un sistem de interdependență economică, ar fi obligat la un comportament rezonabil, plus că ar avea, ca bonus, și o gură de oxigen de pe urmă magistralei gaziere. Reacții la proiectul rus nu există încă nici la Seul, nici la Washington, nici la Beijing. Dar China apasă și ea pe pârghia economică în relațiile cu Phenianul. Ea alternează presiunile pentru reluarea negocierile cu promisiunile de ajutor economic pentru Nord. Așa procedează și Statele Unite, pe care o preocupă, mai mult ca orice, programul de înarmare nucleară al Nordului.
În ce o privește, Corea de Sud își urmează cu tenacitate și prudență obiectivul reunificării, pe care-l detaliază pragmatic. Noul ministru pentru problemele unificării, Yo Woo Ik-ik, instalat în funcție în septembrie 2010, mai flexibil decât predecesorul său, a anunțat lansarea unui proiect în valoare de circa 50 de miliarde de dolari (55 trilioane woni), care să finanțeze primul an al proiectatei reunificări cu Nordul. Costul total al reunificării este estimat la aproximativ un sfert din produsul intern brut al Republicii Coreea.  Întrucât produsul intern brut al Nordului reprezintă doar circa 5 la sută din cel al Sudului, Republica Coreea va trebui să susțină esențialul efortului financiar al reunificării. O reunificare mult mai complicată, în această privință, decât aceea a Germaniei. Populația Germaniei de Est era doar un sfert din cea a Germaniei Federale, în timp ce populația Coreii de Nord este aproape jumătate din cea a Republicii Coreea.  “Nu putem aplica modelul german al unificării în Coreea, pentru că Nordul este mult mai sărac și are o populație mult mai mare”, susține universitarul Moon Chung-in de la Seul.
Fapt e ca și în Peninsula Coreeană trebuie să se întâmple ceva. Nordul și Sudul nu mai pot sta, că Stan și Bran, în tranșeele unui război care s-a încheiat (războiul rece), aruncând în spate cutii de conserve consumate, rupți de restul lumii.

Corneliu Vlad

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.