Acasă Lumea-i Cum Este Pentru Eminescu, scrisul era act vital, de respirație

Pentru Eminescu, scrisul era act vital, de respirație

DISTRIBUIȚI

Eminescu are, asemenea lui Shakespeare, înzestrarea rară de a fi mereu redescoperit și altfel înțeles. Orice minte inteligentă, orice epocă aplicată pe cultură își are propriul său Eminescu. Chiar și jalnicii detractori, fie ei inși sau regimuri politice, își construiesc „un Eminescu“ al lor că inamic, cu care se mai războiesc și după zeci și zeci de ani de la dispariția pământeanului Eminescu. Dacă Eminescu nu ne-ar mai vorbi, peste timp, nouă, celor de azi, de ce-ar mai trage gloanțe hoitarii spre un om și o operă care nu-i lăsa să doarmă comod?
Să nu ne speriem de superlative când vorbim de Eminescu, nu e o vină nici a lui, nici a noastră că le binemerita. Panegiricele găunoase și ridicole sunt de amendat, dar spre “vârfu-nalt al piramidei“ rămâne încă de urcat pentru a-l înțelege cum se cuvine.
Într-o viață activă care nu a fost cu mult mai întinsă, în timp, că aceea a lui Iisus, Eminescu a lăsat, pentru neamul său, o zestre de idei mai mare și mai plină de înțelesuri decât orice alt roman. Și poate tot mai mult ca orice alt roman și-a așternut pe hârtie gândurile, nu într-un jurnal intim, ci în manuscrise de poezii, articole de ziar, traduceri, scrisori de dragoste, dar și notițe cu caracter personal sau consemnând banalități zilnice, până și lista rufăriei de dat la spălat. Dar nu a fost grafoman, ci împătimit al scrisului. Scrisul îi era condiție vitală, act de respirație. Biografii și exegeții au astfel o șansă unică de a-i cunoaște viața, creația și gândurile, dar au de împlinit și un uriaș travaliu. Profesorul Nae Georgescu, de departe cel mai mare eminescolog contemporan nouă, îmi spunea că nu te poți încumeta să te pronunți despre Eminescu dacă n-ai parcurs tot ce s-a păstrat scris de la el. Abia de atunci încolo, onest și de bună credință fiind, dar și cu  înzestrarea intelectuală și cultura care se cuvine pentru a înțelege o asemenea minte, poate începe adevărata tălmăcire a lui Emi­nescu din românește în românește.
Un domeniu de cercetare vast cât o disciplină a științei. Dicționarele noastre recunosc, în sfârșit, că eminescologia e știință, dar nici Institut Eminescu, nici Catedra universitară Eminescu, nici Muzeu Național Eminescu , nici cerce­tători îndeajuns și pe măsură nu există. Textele lui Eminescu nu sunt nici toate descifrate, nici toate la îndemâna oricui, nici încadrate așa cum ar trebui în „pânza vremii“. „Pânza vremii“ fiind a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică o vreme din istoria romanilor mai puțin și cam greșit cunoscută, deși a fost de mare efervescenta intelectuală și decisivă, în planul acțiunii, pentru intrarea statului român în modernitate.
Eminescologia este lucrare faraonică și pentru a-i fi slujitor se cere, pe lângă „un nu știu ce și-un nu știu cum“, competentă, răbdare, și acribie benedic­tină. Este ceea ce se afla, în mod exemplar, în cea mai nouă carte a profesorului Nae Georgescu, „Eminescu: ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor“.
Se poate scrie mult și multe despre această carte densă și care luminează enigme, spulberă neadevăruri, lămurește lucruri, privitoare la anii din urmă ai vieții lui Eminescu. Dar și despre gazetarul Eminescu. Gazetăria a fost, ani de-a rândul, singura sa îndeletnicire, din slujba de ziarist și de prim redactor și-a câștigat pâinea zilnică. Nu a făcut jurnalistică rutinieră, din obligație, ci pasionat, ca luptător pentru cauze ale tuturor. Gaze­tă­ria lui, activă și penetrantă, cu feed-back-uri până la vârfurile puterii – Co­roana, Parlament, conducerea parti­dului de guvernământ – avea impact detonant.

Corneliu Vlad

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.