Acasă Lumea-i Cum Este Revoluții de mahala?

Revoluții de mahala?

DISTRIBUIȚI

De ziua lui de naștere, când ar fi împlinit 160 de ani, Ion Luca Caragiale în bronz, s-a complăcut, în fața Teatrului Național  cu sotietatea de manifestanți  din Piața Universității. „Atmosfera încinsă“, cum se cheamă un moment-schita de-a sa, l-a făcut să nu se amestece cu zavra­giii și căuzașii. Nu că ar fi fi fost măgari și violenți și fără maniere peste poate, ci pentru că așa i-a fost îndeobște felul. A ales să nu prea intre în vorbă cu ei  pen-ca, explica chiar Nenea Iancu în schița cu pricina,  dacă zicea că unii, se năpusteau pe el alții, iar dacă nu zicea nimic, se puneau cu toții pe el. Și atunci, cu cine să fraternizeze? Cu cei ce strigau „Jos Băsescu!“? Cu lozincarzii „PDL și USL/Tot ăia e“ sau cu cei din echipa „Monarhia salvează România“?  Dacă pe la fața locului ar fi dat târcoale împleticite Cetățeanul turmentat, s-ar mai fi nedumeritt iarăși că el cu cine să voteze.  Așa că scriitorul a stat cuminte și placid, ca bronzul nemuritor în care l-au turnat romanii. Erau pe-acolo și oameni de bine, amicii Mache și Lache, ca să aibă ce să istorisească mai apoi, la o halbas. Și Mitică, în verva, care negreșit a comis niște cimilituri de tipul „Vă rugăm să ne iertați/Nu producem cât furați“. Și studintele în drept și publicistica Rica Venturiano, în căutare de inspirație pentru un articol vitriolant, și colegul lui Coriolan Drag…, ce va ajunge șef la Poliție. Și Pristanda, cu al lui ordin „Curat constituțional, dar umflați-l“. S-au furișat pe-acolo și Farfuridi cu Branzovenescu,pe care i-a scos lumea în brânci din agora, când i-au recu­noscut. Prudenți, Tipătescu, Trahanache și Coană Joițica priveau mai de departe, cu fereală, de din spatele perdelelor groase de la geamurile Prefecturii. Cațavencu, în schimb, făcea spume la o televiziune independenta iar Conu Leonida și con­soarta buluciseră mobila în ușa apartamentului și nici la mobil nu mai răspundeau, după ce s-au îngrijit să le aducă Safta merinde pentru o săptă­mână-două de asediu. La o masă mai retrasă dintr-un birt de lângă Cișmigiu, Caracudi își trăgea repor­tajul din halbă și aproxima în felul lui numărul mani­festanților. Cei de la „Au­rora Economică Română“ și „Românii Verzi“, din societatea civilă care vasăzică, se spărgeau în figuri la cărți, departe de mulțimea dezlănțuită, nu era treaba lor.
Lui Caragiale nu-i plăceau asemenea bulu­ciri, cum nu-i plăceau nici frigul, nici căldură, nici la iarmaroc sau la Moși. Știa el ce se petrecuse la revo­luția de la 11 februarie și cine-și trage foloasele din asemenea isprăvi. Știa că din așa ceva nu prea iese de regulă nimic bun.  Retrograd, oportunist, om al puterii în funcție, Caragiale? Nici vorbă. Despre marea răscoală a țăranilor din 1907 a scris pentru o gazetă germană un pamflet plin de indignare și de revoltă împotriva lui Vodă Carol  și a tagmei de politicieni împărțită în două partide care se porcăiau pe față și erau înțelese pe ascuns întru jecmănirea popo­rului. A explicat Caragiale nemților pe-ndelete de ce se ridicaseră țăranii cu furci și coase, le-a dat dreptate și i-a plâns. Dar Caragiale nu combătea în revoluțiile de mahala. Ce se întâmplă acum în Piața Universității nu e revoluție de mahala, dar ar putea ajunge și așa ceva. Sau, ba la din contră, ar putea da în ceva de-a dreptul grav.
La mulți ani, Ion Luca Caragiale, te mai recitim, ne mai lămurim: e cam la fel.

Corneliu Vlad

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.