Deși comparațiile șchioapătă și în politică, se poate totuși constata că nașterea statului palestinian nu este deloc mai puțin dificilă și atipică decât cea a statului Israel. De fapt, ambele aceste state din Orientul Apropiat au un act de naștere comun: rezoluția Adunării Generale a ONU din 1948. Israelul a reușit să-și obțină o largă recunoaștere internațională, chiar dacă procesul a luat timp și nu a fost ușor, statul palestinian este în plin proces de legitimizare. O secvență a acestei îndelungate campanii politico-diplomatice este demersul din această toamnă al Autorității Palestiniene ca statul pe care îl guvernează sa fie admis ca membru cu drepturi depline al ONU. Declarația de independență a statului palestinian a fost proclamată încă la 15 noiembrie 1988, ea conținea și recunoașterea de către palestinieni a statului Israel, dar de atunci a trecut aproape un sfert de secol și starea de fapt a statului atunci proclamat continuă să rămână incertă. O incertitudine definită, în principal, de patru probleme în suspensie: statutul Ierusalimului, frontierele statului palestinian, viitorul coloniilor israeliene în Cisiordania, situația refugiaților palestinieni. Patru probleme, tot atâtea obstacole în calea normalizării statutului intern și internațional al patriei palestiniene, a normalizării relațiilor sale cu Israelul și, în ultimă instanță, în calea soluționării celei mai îndelungate situații conflictuale din lumea postbelică.
Pe plan intern, palestinienii au de gestionat o complexitate de încurcături. Teritoriul național nu este compact, căci cele doua zone ale sale – Cisiordania și Gaza – sunt separate geograficește, iar Iordaniana este mai degrabă un areal în care așezările palestiniene și coloniile israeliene compun un mozaic a cărui configurație doar cartografii cei mai iscusiți o pot reprezenta printr-un desen. Contururile statului palestinian închipuie mai degrabă un fel de arhipelag „pe uscat” decât un teritoriu contiguu. Premierul palestinian Salam Fayyad, fost economist la Fondul Monetar Internațional, s-a angajat într-o ambițioasă lucrare istorică, și anume aceea de a clădi un stat viabil, prin bună guvernare, oportunități economice, lege și ordine pentru palestinieni și, pe cale de consecință, securitate pentru Israel, liniște și stabilitate în regiune. Este o „a treia strategie” pe care o cunoaște istoria contemporană a palestinienilor, după cea a luptei armate și cea a negocierilor de pace, care au intrat de altfel în impas. Dacă Israelul, SUA și alte state occidentale vad în continuare ieșirea din blocaj prin reluarea discuțiilor intre parți, palestinienii din Fatah se arata deciși sa se angajeze pe calea celei de a treia strategii.
Pe plan internațional, acesta noua strategie preconizează renunțarea la negocieri și admiterea statului palestinian la ONU, cu drepturi depline. Peste trei sferturi din statele membre ale organizației mondiale ar vota admiterea statului palestinian la ONU, dar în prealabil este necesar și acceptul Consiliului de Securitate, iar aici Statele Unite au anunțat ca vor opune veto, ceea ce ar bloca demersul.
În acest an, liderii Autorității Palestiniene sunt mai deciși ca oricând sa forțeze porțile ONU, pe fondul primăverii arabe, dar și în condițiile în care acest val de schimbări include – ca efect secundar? – înăsprirea poziției față de Israel. Ambasadorul Israelului în Turcia a părăsit Ankara iar relațiile turco-israeliene au fost reduse la minimum; ambasada Israelului în Egipt a fost devastată, ambasadorul a trebuit să părăsească țara iar noii lideri de la Cairo sunt pe cale să abandoneze linia moderată a lui Sadat și Mubarak.
Principalele state occidentale se străduiesc să evite o confruntare de forțe israeliano-palestiniane pe arena ONU și un amplu balet diplomatic prefațează la Ramallah, capitala provizorie a statului palestinian, momentul adevărului din areopagul mondial. Un moment care riscă să se transforme, ca la șah, într-o situație de pat. Palestinienii doresc să-i izoleze în lume pe israelieni, iar aceștia din urma acționează similar, observă Georgres Friedman de la Stratfor.
Un compromis intre cele două părți este greu de realizat în contextul în care nici una dintre ele nu are o opoziție coerentă și unitară, în fiecare se află moderați și radicali, iar un numitor comun în privința soluției se lasă așteptat. Dacă varianta războiului pare exclusă, cea a înțelegerii nu e clară
Corneliu Vlad
