Există momente în politica românească în care ai impresia că țara se află în pragul unei mari dezbateri despre economie, administrație, educație, deficit, Europa sau, Doamne ferește, despre viitor.
Și apoi apare Crin Antonescu la televizor și îți dai seama că problema fundamentală a României este alta: hashtagul.
Întrebat la Realitatea TV ce ar face dacă ar fi din nou președintele Partidului Național Liberal și ce principii ar pune în centrul doctrinei formațiunii, Crin Antonescu a scos de la naftalină un întreg insectar politic: „Unu: dacă aș fi acum eu președintele Partidului Național Liberal, nu la program aș umbla, că programul e destul de clar. Aș limpezi apele, aș face foarte clar cine e Haștag să meargă la hashtag-tefeliștii, postbăsiștii, rezist, ce sunt ei acolo, globaliști, așa mai departe. E dreptul lor să funcționeze politic, să-și facă partid, să se ducă la partidul care există.”
Cu alte cuvinte, dacă până acum nu știați exact cine este vinovat pentru toate neajunsurile țării, aveți în sfârșit răspunsul. Nu e inflația. Nu e administrația. Nu e deficitul. Nu sunt partidele care guvernează de treizeci și ceva de ani.
E hashtagul.
Hashtagul, această creatură politică misterioasă, care aparent poate fi simultan tefelist, postbăsist, rezist și, probabil, dacă mai stăm puțin de vorbă, responsabil și pentru traficul din București.
De altfel, trebuie să-i recunoaștem lui Crin Antonescu o performanță: într-o singură formulare a reușit să înghesuie câteva dintre marotele politicii românești din ultimii cincisprezece ani. Este aproape un muzeu al etichetelor politice.
Politica românească, varianta „Spune-mi ce ești ca să știu dacă te urăsc”
Și totuși, cine sunt acești „haștagi”?
Pentru că „haștagul” pare să fie o specie extrem de adaptabilă. Poate fi jurnalist, antreprenor, funcționar, student, medic, pensionar, cineva care a votat cu Nicușor Dan, cineva care nu l-a votat.
Ai o țară de aproape 20 de milioane de oameni și nu mai trebuie să discuți cu fiecare dintre ei. Îi pui într-un hashtag. Problema e că oamenii reali sunt ceva mai complicați decât hashtagurile.
Un om poate fi conservator în anumite privințe și liberal în altele. Poate susține NATO și să critice Guvernul. Poate să-l fi votat pe Băsescu și apoi să-l fi criticat. Poate să fi protestat în Piața Victoriei și să nu fie de acord cu USR.
Dar politica românească are nevoie de oameni simpli, nu de oameni complecși. Oameni care pot fi puși pe rafturi.
Crin Antonescu și nostalgia unei Românii politice care nu mai există
Există însă ceva aproape nostalgic în această retorică.
Când Antonescu vorbește despre „postbăsiști”, „rezist” și „tefeliști”, pare că face o călătorie înapoi în timp. În România politică de acum un deceniu și ceva.
În perioada în care politica era împărțită în tabere clare, în care fiecare avea dușmanul lui preferat, iar televiziunile puteau transforma orice dezbatere într-un război civil de studio.
Numai că între timp lumea s-a mai schimbat. S-au schimbat generațiile, s-au schimbat partidele, s-au schimbat rețelele sociale, s-au schimbat prioritățile oamenilor.
Au apărut alte frici, alte frustrări, alte probleme, dar unele cuvinte au rămas și ies din când în când din sertar, șterse de praf, gata să mai producă o rundă de indignare.
„Cine e hashtag să se ducă la partidul care există”
Aici avem și un mic paradox. Dacă „hashtagul” este atât de important încât merită pomenit obsesiv, poate că ar fi interesant să aflăm și ce anume îl definește politic.
Este aproape o filozofie politică în sine: dacă nu încapi în definiția mea despre politică, înseamnă că trebuie să pleci undeva.
Unde?
La „partidul care există”.
Sună puțin ca într-un banc suprarealist.
— Bună ziua, unde trebuie să merg dacă sunt hashtag?
— La partidul care există.
— Și dacă nu vreau?
— Atunci probabil sunteți tefelist.
— Dar dacă nu sunt?
— Postbăsist.
— Și dacă nici asta?
— Rezist.
— Dar dacă pur și simplu sunt cetățean?
Aici se lasă liniștea.
Pentru că cetățeanul este o categorie mult prea complicată.
Cetățeanul pune întrebări, cetățeanul poate fi nemulțumit de un partid și de acord cu altă idee a aceluiași partid, cetățeanul nu votează neapărat după instrucțiuni, cetățeanul poate să-și schimbe opinia, iar pentru unul ca Antonescu-Căcărău care face politică bazată pe etichete, asta este aproape o veste proastă.
Și să ajungi ca, după atâția ani de politică, încă să te cerți cu niște personaje inventate în limbajul televiziunilor și al rețelelor sociale, arată cât de mult ai decăzut.
CURENTUL nu a primit și nu primește bani de la guvern, ministere, instituții publice și nici de la partide.
Informațiile publicate pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
