Joc de glezne sau calcul politic?

Evolutiile recente au mai redus o parte din scenariile posibile referitoare la declansarea alegerilor anticipate, astfel incat, in acest moment, a ramas doar intrebarea: a fi sau a nu fi… in 2007?

Tactic vorbind, in ultima saptamana, democratii au renuntat la stilul revansard si galagios, preluand din ce in ce mai mult aura unui partid mare, care nu mai are nevoie sa dea din coate pentru a capata autoritate politica. Emanatie a unui lider autoritar, PD cauta sa preia, la randul sau, hainele unui imparat sigur pe sine, decident intre partidele aflate la putere.

Pragmatic vorbind, PD are nevoie de resurse politice consistente pentru a declansa alegerile anticipate: o majoritate parlamentara care sa sustina demersul si o justificare credibila in fata propriului sau electorat, in cazul (foarte probabil) in care provocarea anticipatelor ar duce la destramarea Aliantei.

Din punct de vedere al grijii fata de propriul electorat, rolul de partid aflat in raport de adversitate cu aliatii sai din guvern este mult mai util, din singurul motiv ca poti sa jonglezi cu ambele fatete ale luptei politice: detinator de putere politica (-incumbent-), dar si purtator al unui mesaj de schimbare politica (-challenger-). Acest lucru nu poate fi posibil decat intr-o coalitie de partide: pe de o parte, sa existe un alt partid care sa-si asume erodarea guvernarii si, pe de alta parte, partidul oponent trebuie sa fie la putere, exploatand resursele si oportunitatile de vizibilitate pe care le ofera autoritatea functiei detinute.

Democratii si-au dat seama ca provocarea alegerilor anticipate nu va putea sa fie posibila, in conditiile in care nu se pot baza nici pe liberali si, ca urmare, nici nu vor putea sa obtina singuri o majoritate parlamentara stabila. In aceste conditii, sustinerea temei alegerilor anticipate ar insemna, de fapt, alimentarea potentialului de santaj si de coalitie al celorlalte partide, in detrimentul autoritatii politice a PD. Mai mult, in situatia in care o alianta cu partidele din opozitie nu i-ar aduce PD-ului niciun castig electoral (lucru mai mult decat evident), iar PC si UDMR nu sunt aliatii – nici fideli si nici suficienti – pe care s-ar putea baza, singura solutie pentru PD este pastrarea Aliantei cu PNL si castigarea constanta a autoritatii politice in relatia cu liberalii.

Prin urmare, PD are nevoie de acest joc de glezne, plusand pe rolul de partid care traseaza si conditioneaza configuratia competitiei politice. Paradigma in care activeaza actualmente PD este cea a dilemei prizonierului care simuleaza sinceritatea, provocand pierderi colaterale mici, dar permanente, partenerilor sai (liberalii si cei din coalitie), pierderi care se contabilizeaza in castiguri pentru el.

Luarea unei decizii pentru anticipate ar ucide tema si, implicit, instrumentul de presiune exercitat constant asupra liberalilor si premierului Tariceanu. In acelasi timp, pozitia de adversitate in raport cu PNL, pe de o parte, si cu PC si UDMR, pe de alta parte, si-ar pierde orice consistenta daca PD ar incerca sa acapareze complet autoritatea. Mai mult, o negociere a unei alte majoritati parlamentare ar insemna prea multe compromisuri cu partidele mici. Or, PD castiga tocmai prin manipularea potentialului de santaj si negociere al celorlalte partide.

Democratii si-au dat seama ca, pentru a deveni propriu-zis un partid mare, fara sprijinul consistent al lui Traian Basescu in pozitia de lider de partid, au nevoie de intretinerea permanenta a conflictelor, cu PNL mai ales, dar si cu celelalte partide. Singura conditie este ca aceste conflicte sa nu fie atat de puternice, incat sa provoace o basculare (cu costuri imprevizibile pentru democrati) a majoritatii parlamentare actuale. Astfel de conflicte nu pot sa fie create si sustinute decat prin alimentarea constanta a problematicilor -marunte-, dar spectaculoase, prin provocarea pozitiilor contradictorii si intretinerea speculatiilor legate de tradarea PNL, prin aliante cu alte partide.

PD are nevoie de Alianta pentru a arata cu degetul spre PNL, reprosand liberalilor si sefului lor ca tolereaza un -cal troian- ca Dinu Patriciu, invocat ca posibila cauza a destramarii Aliantei. Mai mult, PD are nevoie sa intretina si sa incurajeze frictiunile si factiunile din PNL, exploatand intens avantajele de imagine ale unitatii si propriei sale stabilitatii promovate pe toate canalele media. PD are nevoie, de asemenea, de conflictul cu UDMR, pentru a captura o parte din electoratul nationalist al PRM, atunci cand va fi cazul. PD are nevoie, in acelasi timp, de conflictul cu PC pentru a justifica tensiunile din coalitie si a avea la indemana tapul ispasitor perfect. Si, inainte de toate, PD trebuie sa fie la guvernare, dar avand un prim-ministru liberal, in persoana lui Calin Popescu Tariceanu, pe care sa-l poata scoate in piata publica pentru a-l sacrifica, atunci cand -interesul national- o va cere. Ana-Maria Tanase