Transnistria ?óÔé¼ÔÇ£ o rană deschisă de 20 de ani pe trupul chinuit al Republicii Moldova

În Europa de azi se vorbește tot mai des despre așa-numitul „dosar transnistrean“. Despre acest experiment separatist și despre dorința Rusiei de a-și face ordine în propriul lagăr chiar și după mai bine de 20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice. O rană deschisă pe corpul Basarabiei care nu poate fi cauterizată sau bandajată cu niciun pansament standard din infirmeria politică a Vestului sau al Estului. Nu pentru că nu ar exista soluții, ci mai mult pentru nu că este suficientă voință politică din partea actorilor importanți ce interpretează de 20 de ani această partitură desprinsă parcă din unele opere ale lui Ceaikovski.  De pe o parte, Rusia are interese de a-și menține forțe armate  la granița Europei Unite iar pe de altă parte, motoarele importante ale UE nu au niciun interes să strice relația bilaterală economică cu Moscova pentru o țară a cărei conducere este consumată astăzi de lupte interne pentru controlul acestui mic stat, cândva parte componentă a României. Istoricul Gheorghe Cojocaru explică că acest dosar conține două dimensiuni: cea ideologică pe fondul colapsului uriașului cu picioare de lut numit Uniunea Sovietică și cea armată, în care combatanții s-au antrenat efectiv în luptă. Făcând abstracție de aceste jocuri ale marilor puteri în această zonă, la data de 2 martie s-au împlinit 20 de ani de la începerea ostilităților pe Nistru, acolo unde cetățenii Republicii Moldova alimentați de mașina de propagandă rusească au desfășurat un conflict armat. În timp ce armata Republicii Moldova apăra integritatea teritorială a Republicii Moldova, forțele separatiste luptau ca Basarabia să nu ajungă din nou în componența României, mânați de o furie oarbă vecină nebuniei. Pe lângă populația locală din partea stângă a Nistrului, forțele rebele transnistrene au primit aportul trupelor și armamentului din dotarea Armatei a 14-a a fostei URSS și a altor mercenari ruși și ucraineni veniți ca voluntari pentru a lua parte la acest război. Istoricul Anatol Țăranu explică, în paginile Revistei de Istorie a Moldovei , că acest conflict a apărut pe fundalul crizei sistemului sovietic de la sfârșitul anilor '80 ai secolului trecut, fenomen ce a culminat cu prăbușirea sub propria greutate și dis­func­ționalitate a statului sovietic unional. El mai opinează că printre premisele care au stat la baza conflictului se numără „evenimentele din vara anului 1989, când în Moldova, pe atunci încă republică sovie­tică, a izbucnit mișcarea politică având ca scop acordarea de statut oficial „limbii moldovenești“ (române) și trecerea la grafia latină. În fapt a fost vorba de confruntarea dintre două curente: unul, cel românism care dorea demontarea aparatului sovietic care lucrase până atunci la deznaționa­lizarea românilor din aceste teritorii și partea non-basarabeană care nu se regăsea în acest proiect organizat de Frontul Popular din Republica Moldova. Despre această isterie anti-românească de pe cealaltă parte a Nistrului vorbește și analistul politic Oazu Nantoi. „Astăzi este greu să-și imagineze celor care nu au trăit acele momente ce amploare și ce impact a avut românofobia care a fost implementată de regimul sovietic. Dacă ne imaginăm că un român ar fi aterizat cu parașuta în Tiraspol, el ar fi fost sfâșiat în stradă ca un câine turbat. Așa era starea de spirit atunci. Erau niște chestii absolut iraționale. ?ê?£i când vorbim despre conflict, acel segment al populației din stânga Nistrului care a fost implicat în acel război lupta împotriva uniri cu România, pe când cei care erau pe cealaltă parte luptau pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. Practic, între aceste două slogane, nu există conflict. Dar atunci, așa era mintea noastră sovietică schilodită de mașinăria ideologică, încât această românofobie, acest precedent de 22 de ani de aflare a Basarabiei în componența României (1918-1940, n.red.) și acel segment romantic, printre care au fost probabil și provocatori, au fost folosiți pentru a turna gaz pe foc și pentru a mobiliza populația din centrele industriale din stânga Nistrului“, a declarat analistul Oazu Nantoi despre fundalul care a dus la confruntarea armată din 1992.

Bătălia ideologică

Acesta mai spune că în 1990, la Chișinău a existat o emulație puternică favorabilă desprinderii actualei Republici Moldova din componența URSS după modelul statelor baltice și imediat pentru unirea cu România. Pentru a contrabalansa aceste tendințe, cei care nu agreau această idee, cu sprijinul Rusiei, au creat la 19 august 1990, la Comrat, Republica Găgăuzia Socialistă Sovietică în compo­nența URSS iar la 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Socialistă Sovietică Transnistreană în aceeași componență a URSS. Aceste noi republici urmau a fi folosite de Gorbaciov pentru a forța mâna Chișinăului să semneze un nou Tratat Unional, plan prin care liderul de atunci de la Kremlin spera să țină în viață Uniunea Sovietică aflată în pragul colapsului. Astfel în stânga Nistrului exista o populație loială Rusiei care lucra în fabricile și uzinele de aici, în timp ce restul teritoriului Republicii Moldova rămânea preponderent agrară. De asemenea, mulți dintre veteranii Armatei a 14-a alegeau să fie lăsați la vatra în aceste teritorii prielnice unei vieți liniștite. „Asta a fost temelia ideologică a conflictului. Că unii luptau pentru pentru URSS și menținerea în Republicii Moldova în componența URSS iar alții nu susțineau această idee“, explică analistul de la Chișinău. Prin combatanții de pe Nistru se aflau mercenari cazaci, pușcăriași eliberați din închisoare pentru închisori și chiar persoane cu probleme psihice înrolați în această armată încropită ad-hoc pentru a lupta pentru păstrarea acestei teritoriu în componența URSS. Apoi la 19 iunie 1992, în urma unei provocații la Bender, armata rusă în mod deschis s-au antrenat în conflict iar Republica Moldova a fost învinsă din punct de vedere militar, politic și moral.

Complexul cetății asediate creat artificial

După acest conflict, noul regim separatist de la Tiraspol a cultivat într-o manieră propagandistică acest complex al cetățenii asediate, promovând o politică de spălare a creierelor în care Republica Moldova a fost prezentată drept agresor, într-o formă originală post-sovietică care definește agresorul într-o manieră cu care nici măcar fostul ministrul sovietic de externe, Maxim Litvinov, nu ar fi fost de acord în 1933, când a fost dată pentru prima oară definiția agresorului. Imediat după acest conflict a urmat o relaxare, spune Oazu Nantoi, situație de care sigur au profitat în special contrabandiștii. În prezent, această republică separatistă nu reprezintă un monolit și circa 60% sunt cetățeni moldoveni cu acte în regulă iar tot aparatul de conducere este legat ombilical de Chișinău, fie prin relații de studii, fie prin legături de rudenie. Practic, susține el, în aceste condiții nu se poate vorbi despre un conflict, atunci când astfel de „inamici“ circulă liberi pe tot teritoriul Moldovei iar circa 5.000 de tineri de la Tiraspol fac studii la Chișinău. Totodată, numai la Tiraspol există 18 școli care funcționează după o curiculă în limba română. De asemenea, toți agenții economici de la  Tiraspol sunt înregistrați la Chișinău și exportă mărfuri chiar și în Uniunea Europeană, unii chiar mai mult decât cei de pe malul drept. „Există și legături economice chiar cu România, asta deși teoria anti-românismul continuă să rămână din inerție“, mai spune analistul de peste Prut.

Perspective pentru Europa

În acest context defavorabil în care un astfel de conflict înghețat nu-și găsește rezolvarea, cel mai frecvent apare întrebarea legată de șansele Republicii Moldova de integrare în Uniunea Europeană. Un astfel de proces este unul de durată, mai ales cu un astfel de bagaj supraîncărcat iar neaderarea într-un timp scurt produce în rândul populației o stare de neîncredere, deși negocierile și toți pașii premergători pentru multe state cu pretenții din Europa au durat ani buni de zile. Această problemă a rezolvării dosarului transnistrean este strâns legată de viitorul parcurs european iar oficialii de la Bruxelles nu s-a ferit să afirme acest lucru pe canale neoficiale sau char în alocuțiuni cu caracter oficial. Pe fundalul unor deblocări timide ale negocierilor dintre Chișinău și Tiraspol, mai mulți oficiali de la Bruxelles s-au arătat optimiști la nivel declarativ însă realitatea este alta în teren este diferită iar formatul actual de discuții 5+2 s-a dovedit până acum nu cel mai fericit. La ultimele negocieri de desfășurate la Dublin, pe 28-29 februarie, parțile aflate în discuție nu au reușit să stabilească decât un „set de principii și proceduri organi­zatorice ale procesului de negocieri“, acestea urmând a fi discutate în continuare „pe parcursul următoarei runde“. „Formatul pentalateral al procesului de negociere a fost impus de Moscova și acceptată de Republica Moldova în calitate de capcană pentru Chișinău pentru a nu admite soluționarea conflictului. Este în fapt un instrument de control pentru Federația Rusă de a nu admite soluționarea conflictului.

„Pacificatorii“ cu mâna pe trăgaci

Un alt instrument este așa-numit format unic al „pacificatorilor“ (trupele de men­ținerea a păcii pe Nistru -n.red.) care este unul trilateral și a fost semnat în 21 iulie 1992, document care legiferează exista trupelor paramilitare ale regimul anti-constituțional (cel de la Tiraspol -n.red.). Astfel, deciziile în cadrul Comisiei Unificate de Control se adoptă prin majoritate iar Republica Moldova este întotdeauna în minoritate. Al doilea mecanism de control sunt procesul de negociere unde marionetele rusești de la Tiraspol se prezintă drept parte în conflict fiind susținute de autoritățile de Moscova“, opinează Oazu Nantoi. La rândul său, despre acest mecanism, istoricul Gheorghe Cojocaru afirmă că acest format nu se înscrie în tiparele dreptului internațional deoarece o parte implicată în conflict nu poate face parte ulterior din formatul de menținere a păcii post-conflict. „Astăzi nu întâmplător factorul politic de la Chișinău încearcă să schimbe ceva aici în acest format de pacificatori care să aibă alt statut, unul reglementat de dreptul internațional“, declara istoricul de peste Prut. El mai spune că incidentul recent de la Vadul lui Vodă în urma căruia un tânăr de 18 ani a fost ucis de către „pacificatorii de pe Nistru“ semnalează astfel de disfuncționalități și că depinde de puterea de convingere a Chișinăului să-și convingă partenerii de discuție că acest format trebuie modificat. Acesta mai identifică o problemă prin faptul că în 1994, premierul Republicii Moldova de atunci, Andrei Sangheli, a negociat împreună cu omologul său rus Victor Cernomîrdin acordul cu privire statutul și la retragerea Armatei a 14-a staționate pe teritoriul Republicii Moldova. Atunci, în documentul respectiv, se stipula faptul că odată cu retragerea forțelor rusești se va produce și rezolvarea conflictului. Aceasta este în fapt prevederea juridica de care se prevalează acum autoritățile separatiste de la Tiraspol, dar și Moscova. „S-a strecurat atunci o clauză: retragerea trupelor ruse să fie sincronizată cu reglementarea conflictului și acordarea unui statut special pentru raioanele din estul Moldovei. Chișinăul a comis o eroare pentru că armata este o chestiune ce ține de relațiile dintre două state iar problema transnistreană este una care ține de o rezolvare internă a Republicii Moldova“, ne-a explicat istoricul de peste Prut. El a mai adăugat că această zonă nu este tocmai una atractivă care să capteze interesul UE, Bruxelles-ul fiind concentrat acum pe zone de interes precum din Orientul Mijlociu, Afganistan sau Iran. În privința noilor lideri separatiști, acesta a opinat că rămâne de văzut care sunt intențiile politice ale acestora sau doar moștenesc bagajul politic lăsat de Igor Smirnov. El a concluzionat că un scenariu de părăsire a acestei zone pentru a putea intra în UE fără astfel de „conflicte înghețate“ este unul imposibil și că Republica Moldova va continua să își ducă crucea mai departe sperând în rezolvare favorabilă ei. Așadar, contextul politic internațional nu este unul dintre cele mai favorabile soluționării acestui iar actorii implicați sunt departe de a-și dori o rezolvare accelerată care să elibereze perspectivele europene ale Republicii Moldova. Această ecuație simplă, dar paradoxal atât de complexă rămâne încă una greu de rezolvat în această zonă de întâlnire a atât de multe interese.

Combatanții de pe Nistru

După provocările de la Dubăsari din data de 2 martie, conflictul a intrat în faza sa armată care avea să dureze circa trei luni și jumătate, până la 21 iulie 1992 când a fost semnat un acord de încetare a focului. Conform datelor oferite în lucrările de specialitate la începutul anilor 1990 trupele sovietice din Transnistria erau în cuantum de 3.000 de ofițeri și 12.000 de cadre în termen și pe bază de contract care au cu toții de îndemână un uriaș arsenal de arme și muniții. La începutul conflictului așa-numita „gardă transnistreană” numără nu mai puțin de 8.000 de ofițeri, rezerviști și militari în termen. Acestora li se vor mai adăuga 5.000 de angajați ai trupelor de interne și 4.000 de muncitori înarmați din „detașamentele de apărare”. Efectivelor enumerate mai sus avea să li se adauge circa 3.000 de mercenari cazaci din Ucraina și Rusia, 200 de voluntari de la Comrat (Găgăuzia) și 300 de deținuți eliberați din închisorile rusești tocmai pentru a lua parte la acest război. Toate aceste trupe au fost sprijinite de industria existentă pe celălalt mal al Nistrului care a intrat imediat în producție de război. Imediat după proclamarea independenței Republicii Moldova din componența URSS, la 27 august 1991, avea să fie semnat și decretul de înființarea a propriei armate. Numai că acest document și-a produs efectele la o distanță de circa șase luni de zile, mai precis în ajunul confruntărilor de pe Nistru. La sfârșitul lunii martie – începutul lunii aprilie, tânăra armată a Republicii Moldova numără circa 1.500 de oameni, formată din voluntari și rezerviști. Acestor număr redus nu a permis șefilor armatei condusă de la Chișinău să poarte numai un război pozițional în care să poată apăra anumite poziții fapt ce a constituit un factor demoralizator extrem de important în economia conflictului care a beneficia treptat de un sprijin din ce în ce mai mare din partea Moscova care încerca să resusciteze un imperiu muribund.

Mădălin Necșuțu