Calfele calatoare, in popas la Sibiu

Sibienii spun că în oraşul lor nu ai cum să te pierzi: toate drumurile duc spre centrul istoric, unde străzile cu dale de piatră cubică te poartă printre case construite cu cateva sute de ani în urmă, şerpuiesc printre biserici şi monumente, ca să dea buzna în Piaţa Mare. Anul acesta aici e scena principală a spectacolelor organizate sub umbrela -Sibiu, capitala europeană a culturii-.

Pentru a-şi primi cum se cuvine oaspeţii, la Sibiu s-a construit mult în ultimii ani, cel puţin în centrul istoric, unde au fost refăcute străzile, clădirilor li s-a redat înfăţişarea de altădată, după cum mi-a povestit Ana, unul dintre voluntarii care participă la organizarea evenimentelor. Pe străzile din cartierele noi încă se mai lucrează, se asfaltează, se mai reface o bordură. Dar peste tot vezi afişe care te cheamă la spectacole de teatru, de operă sau balet, jazz sau street dance. Călătorul ajunge la Casa Albastră, unde se restaurează diferite obiecte, trece pe langă mici puţuri peste care se închid hublouri prin care poţi privi în adanc, unde în veacuri apuse au fost primele depozite subterane de cereale ale vechii Cetăţi.

Însă nu toţi sibienii sunt mulţumiţi de cum se desfăşoară evenimentele. -Mă aşteptam ca tot ce se întamplă anul acesta să fie mult mai bine promovat. În plus, publicul simplu nu are mereu acces la spectacole. Multe bilete sunt rezervate pentru ghizii de la agenţiile de turism, iar localnicii răman pe afară-, mărturiseşte Marius, un împătimit al sălii de teatru.

Calfele călătoare

Cine colindă străzile Sibiului va întalni pană în toamnă nişte personaje ce par desprinse din cărţile cu poveşti ale lui Andersen. Întai eşti tentat să crezi că sunt actori care tocmai au încheiat o reprezentaţie, însă ei sunt calfe călătoare, tineri plecaţi din oraşele Germaniei, Franţei şi Elveţiei, care au venit la Sibiu în periplul lor prin lume. Din Germania a venit cel mai numeros grup şi despre ei se spune că sunt cei care au păstrat cel mai bine tradiţia. Încă se îmbracă aşa cum au făcut-o şi înaintaşii lor, cu pantaloni, vestă la două randuri, pe care sunt cusuţi opt nasturi, patru pe o parte şi patru pe cealaltă, cămaşă specifică, albă, sacou cu şase nasturi, care ne spun cate zile lucrează pe săptămană, şi nelipsita pălărie. Fiecare piesă din vestimentaţia lor are o semnificaţie aparte. Culoarea cravatei, roşie, neagră sau gri, le spune cunoscătorilor cărei asociaţii din breaslă îi aparţine calfa, iar culoarea costumului vorbeşte despre meşteşugul calfei. -Cei care poartă negru lucrează cu lemn, de la tamplari la cei care confecţionează instrumente muzicale. Cei care lucrează cu piatră, şi aici intră olarii sau cioplitorii în piatră, au costume crem, iar albastru e pentru metal-, explică Anda Ghazawi, membră a Bisericii Evanghelice din Sibiu. Aici au căutat prima dată calfele adăpost. -Primele calfe călătoare au venit la noi acum şapte ani. Pentru a primi un pat, ei au lucrat pentru noi. Anul acesta ne-am gandit să facem cunoscută această colaborare-, ne povesteşte ea cum a ajuns instituţia pe care o reprezintă să organizeze împreună cu Muzeul de Istorie o expoziţie care să prezinte meşteşugul calfelor călătoare.

Fetele au aceleaşi obligaţii şi drepturi ca şi băieţii şi se îmbracă la fel. Cei care pleacă din oraşele lor din Germania pornesc la drum cu 5 euro în buzunar şi cu uneltele pe care le ştiu manui într-o călătorie care durează cel puţin trei ani şi o zi, timp în care nu au voie să se apropie de oraşul natal pe o rază de 50 de kilometri. În acest timp, colindă prin lume, în grupuri sau solitari, însă nu au voie să se aşeze pentru mai mult de trei luni într-un loc. De aceea, în curand vor părăsi şi Sibiul, mai ales că peste cateva săptămani va fi gata şi Casa Calfelor. Vor mai rămane doar olarii şi tamplarii, care vor avea o expoziţie la Muzeu.

Pentru a putea începe ucenicia în lume, toţi trebuie să fi învăţat o meserie, să nu aibă peste 35 de ani sau să fie căsătoriţi, să aibă datorii sau să se afle în litigiu. Regulile pentru calfele călătoare franceze sunt mai puţin restrictive decat pentru cele din Germania, după cum mi-a povestit Anda Ghazawi. Francezii nu au costumaţie specifică, iar ucenicia lor se petrece mai mult pe teritoriul -Hexagonului-, unde există case ale calfelor în fiecare localitate în care lucrează. Elveţienii au împrumutat din ambele tradiţii, iar elementul care îi diferenţiază sunt pantalonii ce li se strang pe glezne.