Familiile victimelor accidentului din Muntenegru s-au informat de la televizor

Trupurile celor 18 români care au murit în Muntenegru au sosit marți seară la INML. Pe parcursul nopții s-a făcut identificarea și rudele îndurerate au completat acte, stând pe trepte ore în șir. Funcționarii au predat cadavrele, la bucată. „Câți aveți?“, era întrebat sec aparținătorul.
Înainte de aterizarea aeronavei cu trupurile neînsuflețite ale românilor morți în accidentul din Muntenegru pe aeroportul din România, familiile îndoliate încep să sosească, marți seară, pe rând, în tăcere, la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici“. Vin din Argeș, din Timiș, din Cluj, unii din București. Majoritatea oamenilor au sperat până în ultima clipă că fiicele, mamele, tații lor sunt printre victimele încă neidentificate din spitale.
„Ce puteți spune? De unde ați aflat despre accident? Autoritățile au procedat corect, v-au informat în timp? ?ê?£tiați de slujba religioasă de la baza militară?“, așa au abordat jurnaliștii fiecare grup de aparținători. „Mă abțin. Nu vorbesc. Am aflat la televizor. Nu știam“, vin răspunsurile familiilor îndoliate. Unchiul uneia dintre femeile decedate în accident, Camelia Păduraru (57 de ani, din București, medic pediatru), spune că a aflat din mass-media despre tragedie. „Am urmărit mereu la televizor ce spun mai marii. Sunt dezamăgit, și nu numai eu, ci toți suntem, de ceea ce se întâmplă la nivel mai înalt: informații cu lingurița, trunchiate. Se feresc de treaba aceasta, e și normal. Dar atât timp cât nu se pun de acord, oamenii nu știu ce să… bâlbe dintre acestea încontinuu“, spune acesta cu un zâmbet amar. E nemulțumit de faptul că reprezentanții firmei de turism au justificat doar „pe sticlă“. „Fiecare a luat cuvântul, se apără, aruncă unul pe altul, că e vinovat transpor­tatorul“, arată el. Bărbatul nu înțelege de ce autoritățile au fost atât de lacunare în informații pentru atât de mult timp.  A sunat și el, ca și ceilalți membri ai familiilor îndurerate, la unul dintre cele două numere de telefon puse la dispoziție de autorități. „A răspuns un domn: «Se găsește pe listă, dar alte informații nu vă pot da». Nu am primit nimic concret. Cred că nici nu puteau să dea. Dacă nu este pe lista celor răniți, se găsește pe lista celor morți. Chestii din acestea în dungă“, a continuat bărbatul. „Pe noi, cei care suntem aici cu probleme, ne interesa să ne spună ceva concret, mai aproape de adevăr. Nu așa, că este, că nu este, că va fi, că nu va fi. Să vedem…că nu sunt toți, că nu știm care e“, își arată nemulțumirea bărbatul care a venit pentru identificarea nepoatei. Printre cei care așteptau la Institutul medico-legal s-a aflat și un prieten, tot șofer, al conducătorului auto care s-a aflat la volanul autocarului în momentul accidentului. Îl cunoaște pe acesta de aproximativ opt ani.  Întrebat cum era prietenul său ca șofer, acesta răspunde: „Eu vă spun părerea mea. Eu vă spun că era un șofer foarte bun, nu bun. Nu sunt mulți șoferi ca el. (…) Am înțeles că a mai mers în Muntenegru. Avea experiență, nu a avut evenimente neplăcute rutiere“. După sosirea la INML a dubelor cu sicriele în care se aflau morții, rudele se mișcă mecanic, împie­trite, repetitiv, la indicațiile seci ale angajaților de la INML, între intrarea principală a institutului de unde așteaptă să ridice certificatele de deces și una laterală de unde trebuie să își ridice morții. 
Un reprezentant al autorităților care se ocupa de organizarea predării certificatelor de deces striga din când în când, sec, funcționărește, numele decedaților pentru care se redactaseră certificatele pentru ca rudele să le ridice: „Mircescu… Derviș… Mateescu… Stroe… Ardelean… Păduraru… Popa…“. Rudele intră, ridică documentele, privesc spre ele dar în gol – certificate de deces, adeverințe de îmbălsămare. Întrebat dacă la INML autoritățile asigură sprijin psihologic pentru rudele îndurerate, chestorul Vasile Viorel de la IGPR a declarat la sosirea la institut, sec, în cuvinte șablon: „Avem inclusiv echipă medicală“. Echipă medicală, dar nu psihologi. Doar unul singur, o doamnă psiholog care a venit voluntar, fără să fie chemată de nimeni, să ajute la nevoie. „Am crezut că s-a organizat ceva, o grupă de psihologi, de ce nu, care pot veni în sprijinul celor în suferință. Am venit pur și simplu, știind că în asemenea situații este nevoie nu neapărat de un sfat, dar de o părere specializată care poate fi un suport emoțional, până la urmă, pentru cel care și-a pierdut o persoană dragă lui“, spune psihologul Ioana Tănase, apoi pleacă, pentru a-și face meseria, de la un grup de rude la altul.

Irina Tracy