Mai mult de 71.500 de cetăţeni români s-au stabilit ilegal în străinătate de-a lungul perioadei comuniste, refuzând înapoierea în ţară, după ce au primit aprobarea efectuării unei călătorii în exterior, în scop turistic, medical, personal sau de serviciu. Toţi aceşti oameni, care au depus o cerere pentru a putea ieşi din ţară, au fost verificaţi de un ofiţer de securitate, apoi cererea lor a fost aprobată de un for superior.
Majoritatea cererilor au fost rezolvate la nivel local, în cadrul inspectoratelor judeţene ale M.I., respectiv cel al Municipiului Bucureşti. Din acestea, peste 26.000 de cereri au fost aprobate de inspectorul şef (cea mai înaltă funcţie la nivelul unităţilor locale ale M.I., de regulă cu grad de general), aproximativ 7000 au fost aprobate de adjunctul sau locţiitorul inspectorului şef, iar 17.000 de către şeful formaţiunii locale de paşapoarte. 8.000 de cereri au fost aprobate în cadrul Direcţiei Paşapoarte (unitatea centrală) şi 2000 de către Comisia de Paşapoarte de pe lângă Consiliul de Miniştri. Alte 10.000 de cereri au fost aprobate de ceea ce în bazele de date ale securităţii este desemnat generic prin sintagma „alte funcţii”.
Dintre persoanele rămase ilegal în străinătate, 31.905 au reuşit să-şi reglementeze situaţia cu statul român, primind aprobarea ulterioară pentru stabilirea în străinătate. Marea majoritate (26541 de cazuri) au ales să renunţe la cetăţenia română. Pentru 1237 de persoane autorităţile române nu au aprobat stabilirea în străinătate, iar pentru mai mult de 36.000 nu există menţiuni. Trebuie spus că au existat şi 1435 de cetăţeni români, care au decis să se repatrieze.
Peste 22.000 dintre cei care au refuzat înapoierea în ţară s-au stabilit în Germania (este vorba în special de cetăţeni români de origine germană), în timp ce 3550 au ales S.U.A. Alte ţări preferate erau Canada (1416 cazuri), Suedia (1148 cazuri) şi Austria (1049 cazuri). Pentru mai mult de 36.000 de persoane nu este indicată ţara în care s-au stabilit.
17.000 din cei rămaşi ilegal în străinătate aveau studii superioare (incluzând 865 de studenţi), 20.000 aveau studii medii şi 33.000 aveau doar studii elementare; ultimele două categorii includ mai mult de 4.000 de minori, care încă nu absolviseră şcoala generală sau liceul.
2400 dintre fugari erau cadre didactice în învăţământul preuniversitar, iar 620 erau cadre universitare. 1000 activau în domenii ştiinţifice (cercetători şi laboranţi), peste 2300 în domeniul sănătăţii (dintre care 1871 de medici), iar 5100 erau specialişti în domenii tehnice (3800 de ingineri şi subingineri, 560 de proiectanţi, 200 de chimişti, etc). Economişti şi contabili erau peste 1400.
În transporturile internaţionale activau aproape 1600 de persoane, între care 1000 erau şoferi, 540 lucrau în marina civilă (între ei 200 de ofiţeri, 235 de marinari punte, 70 de motorişti, 30 de radiotelegrafişti), în timp ce 35 activau în aviaţia civilă – piloţi şi însoţitori de bord.
Peste 2000 de persoane aveau ocupaţii în domeniul artistic şi cultural. Între aceştia se numărau 900 de instrumentişti, 275 de balerini şi dansatori, 130 de actori, 57 de regizori, 192 de pictori, 52 de sculptori, 50 de scriitori, precum şi 330 de persoane identificate de securitate cu termenul generic de „artişti”.
Peste 10.000 făceau parte din categoria angajaţilor calificaţi din industrie – 4500 de „muncitori”, 1260 de mecanici, 1750 de lăcătuşi, 560 de strungari, 240 de sudori, 528 de tâmplari, 1000 de electricieni, etc.
Celor de mai sus li se adăugau 11.000 de pensionari şi 7000 de casnice. Cea mai mare parte a acestora au refuzat întoarcerea, după ce au efectuat o vizită la rude – cel mai probabil la copii sau nepoţi deja stabiliţi în străinătate.
