Nea Nicu Zdarca, ultimul palarier de pe Sepcari

O multime de profesii, considerate banoase si de viitor pana in urma cu multi ani, dispar incet de pe piata din cauza schimbarii obiceiurilor de consum ale romanilor. Produsele ieftine, importate din Extremul Orient, si puterea de cumparare redusa a romanilor sunt motive suficiente pentru care o serie de mestesuguri sunt pe cale sa apuna. Scaderea pretului unor produse sau iesirea lor din canoanele modei a dus la disparitia multor profesii. Insa sunt inca multi meseriasi care cred in viitorul lor pe piata de specialitate.

Asa ca, ne-am propus ca timp de cateva saptamani sa va prezentam povestea unor mici mestesugari, ale caror profesii aproape ca au disparut, dar care cred in ceea ce fac si, mai ales, in trainicia activitatii lor.

Daca asculti povestea lui Nicolae Zdarca ajungi la concluzia ca meseria de palarier – cu toate subdomeniile legate de producerea unei acoperitori pentru cap -, la moda in urma cu o jumatate de veac, este inca la moda. Nea Zdarca practica aceasta meserie de peste 40 de ani si este unul dintre cei sase palarieri care mai exista in Romania. Atelierul lui, situat pe strada Sepcari, are un aer ciudat, de antichitate si cu o lumina difuza. Cand treci pragul atelierului lui nea Nicu – cum ii place sa i se spuna – te cuprinde un sentiment ciudat. Din spatele pravaliei se aude un zgomot ciudat, despre care aveam ulterior sa aflu ca -vine de la cuptorul de lucru-. Insa nea Nicu te intampina, la cei 77 de ani ai sai, cu un aer oarecum optimist. Aproape octogenar, nea Nicu isi incepe activitatea in fiecare zi, la ora 7 a diminetii, cu o punctualitate iesita din comun. Duminica este singura zi a saptamanii in care se odihneste. Povestea lui incepe acum patru decenii, chiar cu strada pe care isi are atelierul. Destul de zgarcit la vorba, nea Nicu imi spune ca numele strazii Sepcari vine de la faptul ca, in urma cu ani buni, in zona erau multe ateliere de profil.

Doar sase -sepcari- au mai supravietuit

Batranul nu e mirat ca un jurnalist i-a trecut pragul. Imi explica de la inceput ca a scris toata lumea despre el, asa ca nu i se mai pare nimic ciudat daca il calca un ziarist. Chiar daca nu are prea multa scoala, nea Nicu este mandru de cele sapte clase primare absolvite si spune ca face meseria asta de peste 43 de ani si in toti acesti ani a confectionat -milioane de palarii-. Chiar si pentru Petru Groza, ori pentru recuzita filmelor lui Sergiu Nicolaescu. A confectionat jobene, gambete, palarii de paie si sepci. Imi spune ca de loc e din judetul Gorj si ca dupa ce a ajuns in Capitala, vreme de patru ani, si-a facut ucenicia fara sa primeasca vreun ban. Cand vine vorba de inceputurile sale si de locurile de bastina, nea Nicu devine brusc trist si prefera sa ocoleasca subiectul. Motivul este acela ca din cei 10 frati cati a avut, au mai ramas doar sapte. Asa ca lasa la o parte subiectul familie si revine la inceputurile uceniciei sale, pe Calea Grivitei, unde erau trei ateliere de palarii. Amintindu-si de acele vremuri, omul devine trist, gandindu-se ca acum mai sunt doar sase palarieri in toata tara. Desi pare destul de increzator in privinta viitorului meseriei sale, nea Nicu nu isi poate ascunde teama ca -incet-incet meseriasii adevarati vor disparea de pe piata de profil-.

Aproape 100 de dolari pentru o palarie

Pana sa apuc sa intru in toate -cotloanele- trecutului sau, in pravalia lui intra doi rromi care doreau o palarie. Nea Nicu si cei doi au negociat la sange pretul palariei. Pana la urma, nea Nicu a mai lasat o suta de mii de lei din valoarea palariei, asa ca rromii au scos din buzunar -doar doua milioane jumatate de lei-. Nea Nicu imi spune ca palaria cu pricina a costat atat de mult pentru ca a folosit si materiale din strainatate, adica de fetru. Imi lasa de inteles ca a negociat -la sange- cu cei doi cumparatori pentru ca vrea -doar respect- pentru munca sa, -nu din zgarcenie-. Fara falsa modestie, imi spune ca are destui oameni care ii trec pragul atelierului, pentru ca a revenit moda palariilor. Nea Nicu mai povesteste ca, pe vremea comunistilor, sepcile au luat locul palariilor. Si Gheorghe Gheorghiu-Dej a cumparat de la nea Nicu sepci, numai ca fostul lider comunist nu venea niciodata la atelier in carne si oase, ci isi trimitea trepadusii. De la personaje -celebre-, nea Nicu trece la clientii sai -obisnuiti-. Isi aminteste brusc de unul dintre cumparatorii de pe vremea lui Ceausescu. -Respectivul avea asa un cap mare ca nu exista calapod potrivit pentru el-, rade nea Nicu, amintindu-si. Au fost si clienti din strainatate care i-au trecut pragul. Dovedind ca este o adevarata enciclopedie, imi povesteste ca prin natura meseriei a cunoscut numeroase personalitati ale vremurilor. Este si acum mandru cand merge pe strada si isi recunoaste una dintre manopere la vreun trecator.

Palarii pentru Birlic, jobene pentru Levintza

Fie ca era vorba de Birlic, Radu Beligan ori de Doina Levintza – pentru care a facut palarii si jobenuri -, nea Nicu este mandru cand isi aminteste de trecut. Are in atelier un adevarat dosar de presa, unde a adunat toate articolele si reportajele in care era scris despre el de-a lungul vremii. Mandru din cale afara, imi spune ca s-a scris despre el -chiar si in reviste straine-. Undeva, la sfarsitul dosarului de presa, nea Nicu tine o cerere catre municipalitate in care solicita dreptul de proprietate asupra spatiului in care isi desfasoara activitatea de peste 30 de ani. Brusc, zambetul dispare de pe chipul sau. Cu tristete, imi povesteste ca incearca -de cativa ani buni- sa cumpere atelierul pentru care plateste o chirie substantiala. Incerc sa aflu mai multe despre acest subiect, insa nea Nicu devine brusc ursuz. Imi spune ca -e un subiect sensibil si prefera sa nu faca valuri-. Desi pentru el viata e la apus, are inca rabdare sa vada ce se va intampla cu cererea sa. Pana atunci insa el va continua sa faca ce a inceput acum peste patru decenii. Adica palarii pe Sepcari. Cornelia Popescu