Povestea pazei în unitățile școlare

De la micul portar la legitimația cu cod de bare

Directorii instituțiilor de învățământ preuniversitar, chiar dacă doresc să-și protejeze la „maxim“ elevii de intruși, nu reușesc din cauza lipsei fondurilor pe care ar trebui să le aloce, în cele mai multe dintre cazuri, autoritățile locale. În aceste condiții, fie este asigurată o pază mai „subțire“ a școlii, fie apelează la banii părinților. Camerele video instalate în unele școli la intrări și, eventual, pe holuri, sunt achiziționate din resursele extrabugetare. Dar nu toate unitățile școlare dispun de spații de închiriat pentru a obține bani de camere video, monitoare și casete. În acest caz, directorii „cheamă“ la ședință consiliul de administrație și le aduce la cunoștință părinților elevilor că nu există fonduri pentru cumpărarea de asrfel de echipamente: „Cum facem? Dați bani pentru a achiziționa camere video, monitoare și casete sau pentru a plăti angajații unei firme de pază?“. Iar părinții au de ales: bani din buzunar pentru camerele video sau pentru bodyguarzi. În mod normal, administrația locală ar trebui să plătească și bodyguarzii, dar să și doteze unitățile școlare cu echipamentul electronic de supraveghere. Dar cum administrația locală nu prea dispune de bani pentru asemenea „lucruri“, părinții cotizează pentru ca elevii să fie cât de cât în siguranță. Cât despre angajarea de paznici pentru fiecare școală, inspectoratul școlar județean aprobă un număr de posturi. Unitățile școlare trebuie să organizeze concurs pentru ocuparea posturilor de paznic. Potrivit legii, pe un post, în vederea asigurării pazei permanente, trebuie angajați patru oameni care să aibă cursurile de „agenți de pază“ deja terminate. Până aici totul pare în regulă, însă paznicii primesc banii de la administrația locală și, dacă nu există fonduri suficiente, unitățile școlare se trezesc că trebuie să reducă numărul paznicilor. Multe școli, mai ales din marile orașe, cu un număr mare de elevi, recurg la… peticeală. Luăm echipament electronic de supraveghere din resurse extrabugetare sau din banii părinților, îi ținem și pe paznicii pe care îi poate plăti administrația locală, dar angajăm și câțiva bodyguarzi de la o firmă pe care fie îi plătesc prinții, fie administrația locală. În mediul rural situația este și mai gravă, mai ales acolo unde autoritățile locale nu au avut fonduri nici pentru împrejmuirea școlilor. Dacă în marile orașe elevii și profesorii de serviciu au o sarcină mai ușoară având în vedere că în timpul orelor se închid porțile și celelalte intrări în școală, mai există paznici și bodyguarzi, în mediul rural paznicul de la primărie este paznic și la școală și la primărie. Tragic este că mai sunt și excepții. Recent, un elev a fost luat de către un bărbat, fără probleme, din Școala nr. 31 din Constanța. Profesorul de serviciu nu se afla prin preajmă, unitatea de învățămånt nu era dotată cu camere de supraveghere, iar singurul „bodyguard“ al școlii era elevul de serviciu, din clasa a IV-a. Potrivit directorului, cei doi paznici angajați făceau doar ture de noapte. Colegiul Național „Octavian Goga“ din Miercurea-Ciuc a pus în practică un sistem electronic de pontaj al elevilor. „Fiecare dintre elevi are o legitimație pe care are inscripționat un cod de bare. La intrarea în școală, se află un cititor al acestor coduri de bare care transmite datele la un computer în fața căruia se află profesorul de serviciu. Elevii prezintă legitimația cititorului care înregistrează electronic ora la care aceștia au intrat în școală. La ora opt și un minut există informații despre câți elevi sunt în școală, cine lipsește, cine a întârziat și cine poartă sau nu uniforma“, a explicat directorul Doru Dobreanu. Cheltuielile pentru cumpărarea echipamentelor au fost acoperite din sponsorizări, elevii suportând costurile legitimației.