Acasă Special 1948 – 1951 : Umbre spre lumină (II)

1948 – 1951 : Umbre spre lumină (II)

DISTRIBUIȚI

Exact după o lună de la Crăciun, spre seară, un grup de gardieni violenți au năvălit în camera de la subsol unde ne aflam și ne-au cerut ca în zece minute să ne strângem „bagajele” căci vom fi mutați. Năuciți, cu puținele noastre lucruri  adunate în dezordine, ne-am pomenit duși „în pas alergător” pe scări până la etajul I unde am fost introduși într-o cameră mare. Era sinistra cameră „4 spital”, concepută inițial ca loc pentru bolnavi, dar devenise o celulă obișnuită – cea mai mare din penitenciar.  În celulă,  se aflau 50 – 60 de deținuți, toți studenți, care ne-au primit cu mare amiciție.
Amabili în repartizarea paturilor și priciurilor libere, au intrat în vorbă cu noi dorind să afle „ce mai e pe afară”, „pentru ce suntem condamnați” și dacă avem cunoștințe comune. Oarecum copleșiți de primirea prietenească a majorității celor din camera  „4 spital”, am observat însă că mulți aveau vânătăi pe față iar amabilitatea lor părea exagerată. Într-una din extremitățile camerei se afla un mic grup tăcut care n-a participat la amabila noastră primire.
Era seară, ne-am luat în primire locurile ce ni se repartizaseră și ne-am culcat. O neliniște inexplicabilă ne cuprinsese însă, fiindcă totul era nefiresc: amabilitatea exagerată, vânătăile de pe fețele lor, tăcerea de ghiață a grupului ce stătea izolat. Am adormit cu un sentiment de pericol iminent care ne paște, dar am adormit.
A doua zi de dimineață, imediat după deșteptare, un deținut mic de statură dar foarte sigur de sine ne-a vorbit tuturor cu o voce răstită. Ne-a comunicat că în cameră există un comitet de studenți „reeducați” care ne vor impune și nouă opiniile lor. Apoi a vorbit un alt deținut, masiv cu figură de bestie feroce. Era Eugen Țurcanu șeful „reeducării de la Pitești, iar” primul fusese Alexandru (Țanu) Popa. Câțiva dintre cei noi veniți au protestat și atunci a început bătaia. A fost relativ de scurtă durată fiindcă „reeducații” erau de trei ori mai numeroși ca noi și pregătiți pentru bătaie cu tot felul de obiecte contondente. Bătaia a produs haos, unii dintre noii veniți voind să opună rezistență nu înțelegeau cine sunt bătăușii și cine victimele. Și astfel, în mai puțin de jumătate de oră „reeducații” controlau complet situația. Țurcanu ne-a așezat pe toți pe paturi și priciuri, după o logică știută numai de el, fiind ascultat orbește de ceilalți „reeducați”. Studenții sosiți cu o seară înainte au fost așezați la „izolare” pe marginea priciurilor, cu mâinile în buzunare și privirea obligatoriu în jos. Am reușit să observ că printre „izolați” se aflau și unii dintre cei ce ne primiseră cu fățarnică prietenie cu o seară înainte. Am înțeles mai târziu că sistemul făcea parte din  „logica” reeducării în care nimeni nu trebuia să se simtă liniștit, cu excepția lui Țurcanu însuși și poate a lui Țanu Popa.
Și astfel a început lunga perioadă de „reeducare” prin tortură la care am fost și eu victimă și care a durat, cu unele întreruperi – doi ani.
*
*       *
Despre reeducare prin tortură s-au scris numeroase lucrări, unele reeditate de supraviețuitori, altele de istorici. În cele ce urmează, mă voi limita să relatez foarte pe scurt elementele esențiale ale acestui înspăimântător fenomen din închisorile românești.
Înr-o primă formă, „reeducarea” a început în anul 1948 la penitenciarul Suceava unde erau închiși numeroși studenți condamnați pentru activitate legionară. A debutat în formă nonviolentă (cărți marxiste, discuții în care deținuții analizau în mod pozitiv acțiunile regimului comunist etc). Protagonistul acțiunii a fost Alexandru Bogdanovici condamnat încă din anul 1941 pentru activitate legionară.
La începutul anului 1940, toți studenții condamnați aflați în Penitenciarul Suceava au fost transferați la Pitești. Eugen Țurcanu condamnat și el pentru activitate legionară, a fost recrutat de conducerea securității cu scopul de a da o turnură violentă „reeducării”. Printre cei care l-au educat și condus din umbră pe Țurcanu voi aminti pe colonelul Nemeș, pe generalul Nikolschi, pe generalul Pantiușa (Pintilie) precum și pe colonelul Sepeanu, directorul penitenciarului Pitești Dumitru și locotenentul major Liviu Borcea. Este însă sigur faptul că întreaga acțiune era cunoscută la nivelul Comitetului Central al partidului și deci, firul responsabilităților duce până la căpeteniile cele mai de sus ale partidului: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Nicolae Ceaușescu și Gheorghe Gheorghiu Dej.
Pentru început, Țurcanu l-a „demascat” pe Bogdanovici ca fiind nesincer în acțiunea de reeducare și a început să practice izolat violența pentru a impune deținuților să-și facă autodemascarea.
Bătăile sau generalizat începând din noaptea Crăciunului 1949  la camera „4 spital”.
A fost un adevărat măcel la care au fost complici și gardienii. După aceea, „reeducarea” a fost extinsă la întreg penitenciarul, iar Țurcanu conducea criminala acțiune având la dispoziție o cameră specială unde îi obliga pe deținuți să-și scrie autodenunțarea.
Ea cerea victimelor să declare în scris tot ce nu spuseseră la securitate (demascarea exterioară) iar, în paralel, să condamne verbal orânduirea capitalistă, moravurile familiei creștine și orice acțiune anticomunistă (demascarea interioară).
Sub diverse forme „reeducarea” s-a extins în anul 1950 și la alte penitenciare (Gherla, Târgșor, Târgu Ocna precum și la coloniile Canalului Dunăre-Marea Neagră). Demențiala acțiune a durat mai bine de doi ani, fiind oprită spre sfârșitul anului 1951 de către căpeteniile comuniste, în urma reacțiilor oficiale ale guvernelor occidentale care aflaseră de ororile din închisorile românești.
*
*       *
În cele ce urmează voi relata evenimente ce s-au desfășurat în cadrul „reeducării”  și la care am fost martor direct.
La „4 spital”, torturile fizice și psihice la „seria  1 – a” din care făceam și eu parte au continuat încă aproximativ o lună. Reeducații conduși de Țurcanu au aplicat „izolaților”  torturi înspăimântătoare. Bătăile cu sau fără motiv, alternau cu alte metode de a chinui victimele, cum au fost genoflexiuni cu sutele. Nici cei mai antrenați sportivi n-ar fi rezistat la efortul la care erau supuși deținuții care se prăbușeau într-o stare vecină cu coma. Bătăile le aplica Țurcanu ajutat de câțiva  „reeducați”, de cele mai multe ori fără vreun motiv. Totuși de un regim special de torturi se bucurau cei ce fuseseră șefi ai frățiilor de cruce sau a altor organizații. Deși, cum am arătat eu nu aveam nici o funcție în organizația celor cinci studenți din care făcusem parte, am fost bătut de Țurcanu personal, care m-a apăsat cu bestialitate în piept folosind un ciomag, până ce mi-a fracturat osul sternului.
Săptămâni la rând, durerile mă obligau să stau cocoșat și uneori, le mai simt și acum după 68 de ani.
Torturile aplicate  la „4 spital” și în alte celule au provocat mai multe decese. Am fost martor la moartea lui Bogdanovici, a lui Șerban și a lui Vătășescu. Modul cum a fost ucis Niță Cornel trebuie arătat, fiindcă am asistat la una din cele mai odioase crime.
Niță Cornel era student la Politehnică, fiind originar din Bacău. Avea 22 de ani și o figură de copil. Se pare că făcea parte dintr-o organizație de rezistență care îi pedepsea pe ocupanții sovietici ce săvârșeau crime. Aflând acest lucru din declarațiile demascărilor exterioare, Țurcanu a hotărât executarea lui care a durat 3 ore de suplicii indescriptibile. Era pe la mijlocul lunii Februarie, torturile urmate de deces s-au terminat cam la ora 22, după care au pus trupul bietului copil într-o pătură și au bătut la ușă. Gardianul de noapte a deschis, a luat cadavrul și nimic nu s-a întâmplat în acea noapte sau în zilele următoare.
În luna Martie, am fost mutați în alte celule aproape toți cei de la  „4 spital”, rămânând doar Țurcanu cu câțiva complici. Eu am nimerit într-o celulă mică, având șase ocupanți: Țanu Popa cu alți doi reeducați, mediciniștii Eșanu și Nicorăscu și subsemnatul. Țanu P. ajutat de cei doi reeducați, continua „opera” de demascare cu ceilalți trei – luați câte unul. La rând era Eșanu pe care îl torturaseră zile la rând nelăsându-l nici să doarmă. Într-o zi din luna Aprilie, Țanu P. obosit și el de atâta muncă îi spune  lui Eșanu: „în noaptea asta te las să dormi dar, dacă mâine nu-mi spui exact ce gândești, te termin (nu mai țin minte la ce se referea Țanu P.)”. Eșanu dormea în patul suprapus celui în care dormeam eu. A doua zi dimineață, foarte devreme, am avut un coșmar: se făcea că stau într-o ploaie rece. M-am trezit ud, dar nu de ploaie, ci de sângele lui Eșanu care picura peste mine de sus. Medicinistul își tăiase vinele de la mână cu lingura ascuțită prin frecare. Sângele trecuse prin saltea și mă uda pe mine. Am dat alarma și au venit gardienii care l-au ridicat pe Eșanu care era leșinat – eu credeam chiar că murise. Țanu Popa îi vorbea foarte blând, încercând să-l trezească din leșin. La un moment dat l-a și sărutat pe frunte.
Vreo trei zile după tragicul episod al cărui victimă fusese Eșanu în celulă a fost liniște: Țanu Popa privea speriat. Știam însă că liniștea nu va dura mult și m-am rugat Celui de Sus să mă îndrume ce să fac când îmi va veni rândul în confruntarea cu torționarii. Și aceasta a venit pe neașteptate. Țanu P. s-a răstit la mine: „și tu  – mă Boldur, treci să-ți faci demascarea”. Pentru început îmi trase câțiva pumni, dar fără multă convingere. Eram pregătit pentru acest moment și i-am spus: „sunt gata să vorbesc”. Am tăcut câteva clipe, Țanu Popa îmi mai trase vreo doi pumni și se răsti din nou: „Vorbește!”, „Voi fi foarte scurt și foarte sincer” am răspuns eu. „Nu sunt de acord cu reeducarea prin tortură și atunci n-am ce să declar”.
Țanu Popa rămase câteva clipe fără glas după care îmi spuse nedumerit: „adică vrei să te lăsăm în pace: ți-ai piedrut mințile!”.
Am tăcut, rugându-mă Lui Dumnezeu să mă întărească pentru ce va urma. Dar n-a mai urmat nimic…
Țanu Popa a mai stat în picioare câteva momente, după care s-a întins pe patul lui și a tăcut. În celulă s-a făcut liniște și, cu lacrimi de recunoștință pentru că Dumnezeu mă îndrumase ce să fac, m-am întins și eu pe patul meu.
Au urmat câteva zile liniștite, fără bătaie, fără reeducare, ca într-o celulă cumsecade.
Peste două săptămâni am fost transferat la Canal.
Care a fost resortul ce l-a determinat pe Țanu Popa să renunțe pentru un timp la reeducare, n-am reușit să mă lămuresc niciodată.
Probabil frica să nu se repete tragedia cu Eșanu. După cum voi arăta însă, după un timp Țanu P. și-a reînceput activitatea de lider al reeducării, dar la penitenciarul Gherla. Mulți ani după aceea, nu am fost convins că Eșanu a murit. Dar, după 1990, am primit un telefon neașteptat de la Sibiu. Era Eșanu, care supraviețuise și era medic în orașul lui natal.
Grozăviile vieții au făcut însă ca tot la Sibiu să fie și Țanu P., grațiat după condamnarea la moarte în procesul Țurcanu. „L-ai văzut pe călău ?” l-am întrebat pe Eșanu „Sigur l-am întâlnit și i-am spus că l-am iertat” mi-a răspuns Doctorul Eșanu.

CITEȘTE ȘI 1945 – 1951 : Umbre spre lumină (I)

Dr. Gh. Boldur-Latescu este  profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.