Acasă Special Baba Vanga și profețiile: perspectivele prieteniei româno-americane

Baba Vanga și profețiile: perspectivele prieteniei româno-americane

DISTRIBUIȚI

Atunci când vopseaua prieteniei româno-sovietice era încă proaspătă, ar fi putut cineva prezice că se va alege praful de tot, dar absolut tot din ce-am descris eu în primul articol: cincinalul, canalul, insula, Viva Tito și, mai ales, prietenia cu vecinul de la răsărit? Sigur, dacă tăiem firul în patru, Ada Kaleh este sub apă și deci, nu-i praf și pulbere și-n realitate. Orșova și Dunărea, desigur cu maluri cu tot, sunt în același loc unde au fost dintotdeauna și unde vor mai fi și de-acum încolo —unde vor mai fi, asta este, dacă nu încearcă nimeni un atac frontal asupra scutului anti-rachetă de la Deveselu. Garantează cineva cu mâna pe inimă că în 2048 peisajul va fi doar extensia îmbunătățită a celui de astăzi? Nici un nor? Nici gând să se aleagă iarăși praful de tot ce strălucește-n soare astăzi?

Scepticismul meu are rădăcini personale. Nu am visat niciodată să pun la îndoială și chiar să mă exprim public negativ despre acțiunile Departamentului de Stat al Statelor Unite. Înțeleg și că politica declarată oficial și ce se discută în spatele ușilor închise diferă întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică, de obicei, mai mare. Este o practică universală și, de bine, de rău, acceptată— interesele geostrategice primează asupra intereselor câtorva indivizi, chiar dacă ei sunt propriii tăi cetățeni. Și totuși, doar pentru Deveselu sau pentru potențiala rocadă Incirlik-Kogălniceanu, merită să lași deoparte principii, înainte de orice, de moralitate? Un singur om chiar nu mai contează?

N-am cerut Ambasadei să intervină, am cerut “guidance.” Mi-au răspuns, cum mi-au răspuns, voi descrie mai departe. (n.r. deși Nicholas Jordan este născut la București sub numele Nicolae Minciulescu, jurnaliști interesați sau neinformați au susținut împreună cu Victor Ponta, pe atunci premier că acesta este afro-american și impostor. Detalii AICI)

În România, se discută mult parteneriatul, dar numai în coordonatele locale. Deși îl critic (o opacitate absurdă și de-o construcție menită să ferească vârful de răspunderi și explicații), nu văd alternative viabile prin comparație cu trecutul. În clipa de față este imposibil să rămâi nealiniat. Nici nu discut situația din România, unde nu prea știu și oricum nici nu contează. Vreau să cred totuși că, aici în America, am observat și eu câte ceva, și că merită punctat.

Își închipuie cineva din România, că, pe nesimțite, acest parteneriat a ajuns să aibă o miză mai mare în Statele Unite decât se vede pe hârtie? Nu cred. În ciuda avertismentelor date de Departamentul de Stat în noiembrie, parteneriatul rămâne foarte prețuit și foarte necesar. Cariere publice sunt legate într-o măsură semnificativă de succesul său. După atâtea surle și fanfare, insuccesul nici nu există ca opțiune. Nu este vorba de ultimii ambasadori la București sau de James Comey, omul cu laudele, ci de-o întreagă infrastructură de sub ei, a celor care îmbrățișează varianta “globalistă,” exact în momentul când globalismul nu mai este socotit politica oficială și este criticat dur.

Cât despre James Comey, sunt sigur că era bine intenționat. Are însă acest fapt vreo legătură cu realitățile din Estul Europei? Iată urmarea similară a unor laude gen Comey-2015. Ele provin de la Consiliul Europei în 2017:

“Mamadov a fost arestat 12 zile după ce APCE, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (după un lobby încrâncenat al guvernului de la Baku), a respins raportul care critica abuzurile drepturilor omului în Azerbaidjan. Un vot dubios a devenit semnalul unui val de arestări declanșat de guvernul azer. Argumentul folosit a fost că votul APCE a validat politica de stat a Azerbaidjanului.” http://carnegieeurope.eu

Moldova, Bulgaria, Azerbaidjan și, cu siguranță, Ungaria: toate sunt tovarășele României în lupta contra corupției, și toate, o apă și-un pământ în această privință, niciuna nu-i mai presus decât celelalte. Problema este regională, validările oferit de Vest devenind invariabil semnalul că prefăcătoria nu mai este necesară. Cine ne poate spune câte investigații amânate au fost declanșate aproape simultan în zilele și lunile imediat următoare plecării lui Comey?
Nu pot ști exact cifrele, știu doar că mi s-a întâmplat chiar mie. Datele mele personale au apărut deodată în presă.

Sunt un așa numit dual national, un om cu cetățenia ambelor țări și, pentru o vreme, cu iluzia că prietenia lor n-avea cum să-mi strice. Incorect. Așa ca un prim exemplu, în 2003, Ambasada Statelor Unite la București mi-a eliberat în mai puțin de o oră un certificat de identitate clarificând integral cine sunt. În 2014, Ambasada nu numai că mi-a refuzat un nou certificat, ba chiar a refuzat să emită o copie a celui vechi, ca și cum acesta nici nu existase.

Singura deosebire perceptibilă mie între 2003 și 2014 este încotro se îndreaptă acul indicator al prieteniei dintre cele două țări: spre zero în 2003, spre sută în 2014. Ambasada de azi declară că nu se poate amesteca în conflictele mele din România, după James Comey, “cel mai bun partener al Statelor Unite.” Foarte bine și eu sunt mândru, deși n-am de ce. Ce fel de servicii sunt acelea care nu pot descoperi (sau se prefac că nu pot descoperi) identitatea unui ins care în ultimii 12 ani a locuit la aceeași adresă, nu se ascunde, și pe care, la propria cerere, FBI-ul l-a verificat deja și îi cunoaște orice aspect din viață de la naștere și până astăzi? Un om cu prieteni și colegi din copilărie în viață?

În orice caz, până una-alta, prietenia româno-americană nu a atins nici măcar nivelul celei băgată nouă pe gât cu URSS-ul. Nu există (încă) luna prieteniei româno-americane; nu au apărut cutiile de chibrituri (nici nu prea se mai fabrică chibrituri la noi) pe-a căror copertă să scrie “Trăiască Prietenia Româno-Americană,” deși reciclarea vechilor tipare, supra-imprimând singurul cuvânt nou în litere groase direct peste Sovietică, este la îndemâna oricui.

Ajustările de parteneriat-prietenie au adus cu ele o mulțime de termeni hibrizi, cum ar fi războiul româno-român, deși antonimul său, prietenia româno-română, nu numai că n-a făcut pui încă, dar nici nu cred că a ajuns în stadiul de termen confirmat. Nu e timpul pierdut, cu toate că după atâția ani de prietenie/parteneriat româno-american, singura statistică care m-ar fi interesat pe mine, un om căruia îi place să scrie și care iubește literatura, arată exact invers decât m-aș fi așteptat: schimburile de polițiști și de personal antitero depășesc cu mult schimburile culturale.

Am crezut la început că între prietenie și parteneriat, diferența este semantică. Dimpotrivă, între ele există un abis pricinuit de eliminarea totală a compasiunii din versiunea modernă. Robotizarea celor presupuși să te ajute, să-ți ia chiar apărarea la nevoie, e cel mai vizibil rezultat. În momente de criză, se zbat să NU cumva să te-ajute în vreun fel.

Ambasada din Dr. Librescu: Pe-Agronomiei din Piața Aurel Popoviciu și la stânga

Conceptul româno-român, amintit deunăzi de către Bogdan Chireac (pentru că, în 2018, fratricid îi vine peste mână să spună), îmi fusese descris cu precizie, și chiar cu aceeași ortografie, de către personalul Ambasadei SUA la București, încă din 2014, pentru a motiva de ce nu-mi vor lua vreodată apărarea la acuzațiile de impostură. Atunci când vorbesc despre binom, vorbesc degeaba. Aflu că cele două componente fuseseră declarate intangibile de către Departamentul de Stat american, pentru care funcționarea lor în tandem nici măcar nu exista în realitate, nu era decât “o simplă invenție jurnalistică.” (as per Romanian Anti-Corruption Hearings). Adică, mi se cere să știu exact?

Pentru Ambasada americană era perfect irelevant că ramura locală a Clubului N (pentru mine o alcătuire amorfă, nu un club, ci o întreagă structură) preluase în cazul meu fără jenă direct din Franz Kafka (“pretinde c-ar fi fiul unui senator interbelic,” uitând să adauge, “adică pretinde că ar fi împlinit 108 ani, vârsta tatălui său, căci el e trecut în acte ca fiul senatorului, iar senatorul murise totuși cu șase ani înainte ca, tot după acte, impostorul să se fi născut”). Ce mai contau cifrele? Tot eu trebuia să aflu cu precizie cine e cu-adevărat vinovat. Cum? Să analizez investigația secretă, unde cerneala roșie din vizele mere de intrare-ieșire, după cum declarase avocatul Pavel Abraham, fusese analizată spectroscopic (am clipul—evident el nu spune spectroscopic, un cuvânt străin lui)?

Desigur, Ambasada nu a fost cu nimic mai prejos. Mi s-a explicat copios de ce nu se putea face nimic pentru mine. Puteam fi eu cetățean american cât îmi dorea inima, nimeni nu o nega, cu o singură excepție unde nu prea puteam, România. Problema mea era “româno-română,” și nicidecum “româno-americană,” cum îndrăznisem eu să afirm, reamintindu-le că în presa locală nu eram prezentat ca român: invariabil termenul folosit era “impostorul american,” ori, în cel mai bun caz, “un cetățean străin” (bineînțeles, un cetățean străin, care e și impostor pe deasupra).

Pentru a mi se demonstra că există compasiune și pe-acolo, la Ambasadă, mi s-a trimis “the list of English-speaking lawyers in Bucharest.” M-am plâns că-și bat joc de mine. Au replicat că ce mă plâng atâta, tot ce-aveam de făcut era să le ascult sfaturile cu sfințenie, ei știu ce vorbesc. Am întrebat: “Așadar eu, un ins născut în România, trebuie să conferențiez cu avocații mei din București la București neapărat în limba engleză? Și-asta, pe ce chestie?” Mi s-a răspuns senin, “Vezi, ți-am dat sfat excelent, nu-i așa? Urmează-ne cu sfințenie sfaturile! Doar asta ți-am scris, să angajezi un avocat român, ai vreo problemă cu asta? Și-acum, gata, ți-am spus absolut tot ce-aveam noi în plan să-ți spunem. Ești un nerecunoscător. Don’t call us.” Dar “We’ll call you,” au omis totuși să-mi zică.

Am mai încercat să sun o dată, am fost pus însă direct în hold, și, așteptând, m-am trezit că “Screw you, we’re from Texas” cu Ray Willie Hubbard îmi zâzâia direct în ureche, puțin cam slab, e drept, și în surdină, și-am fost absolut sigur c-am greșit. Mi se părea cel puțin ciudat s-aud așa ceva la telefon. Așteptarea a durat atât de multă vreme, mi-am dat eventual seama că, la fel de absolut sigur, nu greșisem. Era chiar Ray Willie, i-aș fi recunoscut oriunde vocea. Pot spune că-l și recomand. Este un adevărat trubadur și suntem exact de aceeași vârstă. Vintage 1946.

După trei luni, am sunat din nou și-am adus vorba pe departe, fără nici o rea intenție, de neobișnuitul gust muzical de a transmite cuiva “Screw you” direct la telefon, și nu cum se întâmplase cu regularitate înainte, când încercau să mă facă să înțeleg același mesaj, dar fără cuvinte. A urmat o pauză lungă și-apoi mi s-a explicat că eu trăiesc în lumea fanteziei. Nu mi-a căzut bine. Dacă era să vorbim drept, balanța la fantezie înclina din greu spre partea lor, nu a mea:

– Când îi răspunzi cuiva la întrebările care nici nu le-a pus vreodată cu paragrafe prefabricate copiate la întâmplare de pe site-ul ambasadei, accesibil oricui https://ro.usembassy.gov/u-s-citizen-services/ …

– Când emailul trimis de Congressman-ul districtului 6 Florida este înapoiat după “un studiu atent,” repetând cuvânt cu cuvânt sfatul cu “the English-speaking lawyers.” Am descoperit imediat că fusese primit Joi 18 Decembrie seara, răspuns Luni 22 Decembrie dimineața în weekendul lung înainte de Crăciunul lui 2014, adică aș vrea și eu să știu cât timp l-au studiat și în ce a constat asta…

-Când scrisoarea promisă către Ministerul de Justiție nu este trimisă nici acum, patru ani mai târziu…

-Când plângerea mea transmisă de fostul Ambasador Gitenstein atașatului care îi ținea temporar locul, Dean Thompson, dispare din lanțul de custodie și apare ca nefiind înregistrată în arhiva ambasadei…

-Când același Dean Thompson este fotografiat apoi la sediul SRI, alături de directorii FBI și SRI, James Comey și Eduard Hellvig, la 50 de metri distanță de arhivele SRI, unde dosarul meu exista încă din 1990, dosar despre care primisem confirmarea directă a generalului Diamandescu (eram chiriașul fiului său, Claudiu, în timpul încarcerării acestuia), cât și cea indirectă a generalului Talpeș, plus verificările făcute pentru accesul la Monitorul Oficial și la Palatul Cotroceni, cărora le asiguram tehnoredactarea…

Și între timp, bineînțeles, au apărut noi întrebări, pe care datorită lipsei mele de experiență, nu le formulasem încă:

-Este sau nu un caz clar de discriminare a unei minorități, eu ca american născut în România față de americanii născuți în Statele Unite? De exemplu Phil Stephenson, co-proprietar alături de Dinu Patriciu la Petrom și la rafinăria Midia. Și lui și altora, li s-a acordat de către Ambasadă sprijinul refuzat mie (nici o discuție româno-română la el, e născut în Houston, Texas și din 2010, după ce și-a recuperat banii din România, are acum o insulă privată, numită Petit St Vincent, http://www.petitstvincent.com în Caraibe). Pe deasupra Phil Stephenson a fost invitat să vorbească la Romanian Anti-Corruption Hearings din iunie 2017, unde eu nu exist în nici o formă, deși media din România a folosit numele meu de o sută de ori mai mult comparat cu al lui. Cu ce este el mai victimă decât sunt eu?

-Tot la Romanian Anti-Corruption Hearings din iunie 2017, nici măcar Corina Rebegea, originară din România și analist politic la ThinkTank-ul CEPA (colegă sau poate rudă cu Chirieac) și de față la audieri, n-auzise vreodată despre mine — e și normal, trăiește la Washington. Era la fel de sigură că nici Mark Giesenstein, șeful ei în acest proiect, n-auzise nici el, altfel i-ar fi spus, iar lista ei includea absolut TOATE victimele. N-am comentat. De ce nu îmi spune nimeni atunci ce sunt eu? Cetățeanul turmentat?

-De ce atunci când mi se transmite un număr de telefon pentru oficiile specializate ale Departamentul de Stat, nu răspunde nimeni (202-485-xxxx) și-apoi mi se trimit scrisori mustrându-mă că n-am sunat? Protecția și sfaturile Ambasadei se oferă cui: Phil Stephenson (multimilionar)? Puiu Popoviciu (the landlord pentru întreaga zonă Băneasa, incluzând Ambasada, omul care inventase Piața Prof. Aurel Popoviciu, doar pentru că așa îi venise lui)? Eu nici nu sunt sigur că e cetățean sau rezident american. De unde să știu exact? Măcar ei au primit răspunsuri, este evident. Mie nu mi-a răspuns nimeni decât în generalități lipsite de cea mai mică legătură cu ce întrebasem. Pot documenta într-o secundă.

-Discriminare este și definiția problemei mele ca fiind româno-română. Are legătură și cu Statele Unite. În urma investigației asupra legăturilor Casei Albe cu Rusia, Donald Trump Jr este suspectat de “Failure to inform the FBI” pentru că nu s-a grăbit/gândit să raporteze pe vizitatorii săi ruși FBI-ului, o infracțiune gravă, dar în acest moment cu zero dovezi.

-Există un alt caz de “Failure to inform the FBI,” mai ușor de verificat pe baza documentelor de arhivă. La mine.

Nici un judecător nu va accepta că eu pot să mă divizez cumva în două ființe pe cele două cetățenii. E absurd. Ce mi se întâmplă ca cetățean român, mi se întâmplă și ca cetățean american. Dacă sunt impostor în România, în același timp sunt impostor și în Statele Unite. Chiar ca impostor potențial, aceasta e o informație care trebuie obligatoriu transmisă FBI-ului și partenerului local, Serviciul Român de Informații. Doar transmit unul altuia, nu?

Informația despre posibila identitate furată a unui cetățean american implică o autosesizare, nici nu era necesar să fac eu plângere (și să fim serioși, dacă de la un punct nici nu mi-au mai răspuns la telefon, știau de plângerile mele). Este posibil că nu voiau să se amestece. Este posibil că au fost asigurați de vinovăția mea—Comisarul Șef Călin Vicențiu Dan (semnează Dan Călin) a semnat ordinele absurde se investigație contra mea și a surorii mele (ea ar fi pătruns în arhiva Curții Supreme a României, unde ar fi rupt sigiliile la dosare: avea 70 de ani atunci, 80 anul acesta). Dan Călin a fost trimis la ILEA, Roswell, New Mexico, pentru specializare. La întoarcere a ajuns pe înregistrările din dosarul senatorului Voicu și a părăsit imediat poliția. De ce nu analizează nimeni ordinele lui de investigare? Vor copii? Ele există pe internet. Are cineva impresia că acest episod a fost discutat vreodată public?

Chiar niciun răspuns? Ce s-a întâmplat cu-adevărat? De ce atâta încăpățânare? În Rusia, aș fi fost candidat la dosar Magnitski! Există și un Global Magnitski, incluzând alte țări, dar nu știu dacă partenerii strategici sunt incluși și ei.

Aș vrea să înțeleg ceva. Cu siguranță, neavând acces la toate datele problemei, am făcut și voi mai face greșeli de amănunt. Am observat cum mi se atrage atenția la cea mai mică greșeală. Sunt de acord, nu înseamnă să dau și eu informații greșite. Dar tot eu sunt cel care-i mereu obligat să explice, să se scuze, iar cei care au adus acuzații false, criminale pot zice, nu se obosesc să răspundă și deci nu vor da vreun detaliu greșit. Asta este tolerabil?

Lecția lui Harvey Weinstein: în 2018, ADEVĂRUL contează, nu a cui este culpabilitatea

Ce mi-aș dori cel mai mult, ca rezultat al publicării acestui material, este să aflu poziția publică a Ambasadei SUA de la București asupra problemelor ridicate aici. Mie nu-mi răspund. De ce nu se discută cu mine cazul Comisarului Dan Călin? Din cablurile WikiLeaks, reiese că Dan Călin a fost verificat de Ambasadă și a primit viza pentru că nu sunt dovezi c-ar fi încălcat drepturile omului. Eu zic că dovezi există și au influențat tot ce mi s-a întâmplat.

Nu vreau decât trei răspunsuri de la cele două părți implicate. Cu ce-am greșit eu să fiu impostor chiar și în 2017, după ce pusesem pe blog din 2015 dovezile de identificare. Un singur exemplu, și-acela trist: Ovidiu Oanță de la Pro TV, publică în Mai 2017, o serie de poze din Hawaii, puse de mine online ca să arăt schimbarea fizionomiei în timp, dar nu publică poza de alături, cu Vlad Socor, un istoric cunoscut de toți în România. Poza e din tinerețe, ’68 -’69. Lămurește dintr-o privire problema identității. De ce n-a publicat Oanță poza cu Vlad Socor, și, în schimb, o publică pe cea unde mă aflu la Polynesian Cultural Center, în Laie?

Îl întreb pe Ovidiu Oanță, dar de ce scrieți case, clădiri etc, atunci când actele de la naționalizare vorbesc doar despre apartamente (unele fiind doar garsoniere și mici mansarde). Îmi spune, și am emailul, că “apartamente” nu este termenul corect (dar nu-mi explică de ce), și că folosirea termenului casă sau clădire este mai potrivită. De ce? Casă pentru o garsonieră? Pentru că, după DEX, case nu este neapărat greșit? De ce nu spune nimeni adevărul: pentru că implică mai mult. Nimeni nu spune un apartament format din atâtea case și atâtea clădiri, ci invers.

Ca să fac eu primul pas, admit că este posibil ca muzica auzită de mine la telefon, atunci când am fost pus pe ton de așteptare, să fi provenit dintr-o altă sursă, deși am verificat la https://www.youtube.com/watch?v=dETYJxf8CQ. Oricum, deși nu foarte probabil, este posibil. Dincolo de această singură concesie, nu am altceva de oferit, pentru că efectiv nu mai există alta. Fiecare lucru pe care îl susțin este demonstrabil cu acte și anexez deja o parte aici. Restul va fi transmis electronic. De urmărit, cazul celor 66/128 de case, unde majoritatea apartamentelor din acea socoteală fuseseră deja vândute altora. Bineînțeles, asta nu apare nicăieri în ziare. Arată mai bine puse tot mie în cârcă.

Eu îmi aleg cu grijă vorbele, chiar și în încercarea aceasta de a da o formă, hai să zicem, literară materialului trimis. Încerc să folosesc un ton împăciuitor, lipsit de înverșunare, am adăugat chiar o mică infuzie de umor tonic ca să nu plictisesc nici personalul Ambasadei, și nici cititorii cu aceleași plângeri repetate de-atâtea ori de către mine. (Și, sincer, pentru că nu sunt capabil să aștern șase pagini la rând fără să devin, măcar pentru câteva secunde, sarcastic).

Până la un punct însă. Nu cred că e nevoie să mai subliniez cât de serios sunt în acest moment. Dacă nici acum nu se produce vreo reacție, îmi pare rău, dar nu-mi rămâne decât lanțul gros cu lacăt și o atașare temeinică de grilajul de fier al Ambasadei de la Washington. Devin și eu atașat român la Washington. Cine s-ar fi gândit?

Gânduri de încheiere: spre folosirea cât mai judicioasă a ideii de TRĂIASCĂ

Pe vremea lui Stalin, în timpul Marii Terori de la sfârșitul anilor ’30, peste un milion de persoane au fost arestate, și dintre acestea zeci și zeci de mii au fost condamnate la moarte și executate într-o perioadă relativ scurtă. Istoria consemnează cum la poligonul Butovo de lângă Moscova, unde grupuri largi de condamnați erau aduse cu o precizie de ceasornic în fața plutonului de execuție, din fiecare lot se găseau întotdeauna destui care să strige răspicat în ultimele lor momente pe acest pământ “Trăiască Stalin!” Se spune că în 1938 și soțul Anei Pauker, Marcel, s-a numărat printre cei ce-au înfruntat moartea în acest fel.

Mai puțin frecvent, în cazul, presupun doar, al celor cu ceva mai multă vreme la dispoziție, s-au găsit și cei care au ales să strige altceva: “Trăiască cauza lui Marx, Engels, Lenin și Stalin!” Istoria îi consemnează și pe aceștia. În semn de solidaritate, vreau să-i salut pe toți cu acest prilej, alăturându-mă lor indiferent de ce mi se va întâmpla ca urmare a îndelungatului conflict atât cu Departamentul de Stat american, cât și cu CFR-ul (ori, lămuriți-mă, cu DNA-ul, Parchetul, SRI-ul, Direcția Populației, Binomul, nici acum nu știu exact cu care). Și sunt de acord până și cu d-l Bogdan Chirieac că SPP-ul și SIE n-au vreo legătură. Ajung celelalte. Sper însă să se descopere că CFR-ul nu este implicat. În 1953, mersesem prin țară spre Orșova cu permis de (copil de) ceferist, tata era medic la policlinica Gării de Nord. Am și ținut o vreme cu Rapidul.

Am rămas cu nenumărate amintiri de pe-atunci și sper, ca într-o zi, să-mi iau în sfârșit inima-n dinți și să le pun pe toate pe hârtie. Inima, nu știu exact; mintea, în schimb, mi-a devenit cât se poate de limpede.

Plănuiesc ca, la momentul cheie, să mă ridic hotărât în picioare și să strig și eu din toată inima “Trăiască în veci prietenia Româno-Americană!” conștient fiind că, în caz că timpul va deveni brusc factorul esențial, un scurt, dar demn “Trăiască prietenia România-USA!” va ajunge.

2 COMENTARII

  1. Mi-a placut aia cu CFR. M-ai facut sa zâmbesc. Nene, ai umor! Parerea mea e ca de fapt dumneata esti victima unor jurnalisti prosti, nu neaparat a autoritatilor romano-americane. Si a imbecilului de Ponta.

  2. Doamne, citind această poveste a omului cu 100 de case date într-o zi de un anumit președinte al României, un om vinovat de faptul că luptă cu Mafia, cu M, imobiliară din sectorul IV, dacă nu mă înșel, intrat în războiul împotriva acelui președinte, mi-aduc aminte de un film: Misiunea Capricorn.

    Acolo, este vorba de falsificarea unei aterizări pe Marte (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Misiunea_Capricorn_Unu.
    Bun, dar acolo e vorba de NASA, de interesele primare ale SUA.

    De ce să fi devenit atât de important dl Jordan, încât să i se șteargă OFICIAL chiar existența, c-așa înțeleg eu că se întâmplă, de către Guvernul american, prin reprezentanții lui la fel de oficiali?
    Una e NASA, aterizarea pe Marte, alta e povestea unor case, la urma urmei, care nu pot valora nici pe departe atât de mult încât să se compare cu ceea ce pot fura ai noștri…

    Chiar așa de tare să fie Mafia unui sector oarecare al Bucureștiului?

    Apropo…
    Finalul stupefiant al filmului poate fi văzut pe Youtube:
    https://www.youtube.com/watch?v=SqVlFNbnhpU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.