Acasă Special PNTCD – Ziua Nationala si Ziua Independentei – Istorie si Adevar

PNTCD – Ziua Nationala si Ziua Independentei – Istorie si Adevar

DISTRIBUIȚI

1 Decembrie 1918 a fost, fara indoiala, unul din ceasurile astrale ale trecutului romanesc, si desemnarea lui ca ZI NATIONALA intr-un alt decembrie, cel din *89, a fost o hotarare nu numai bine chibzuita – dupa decenii de istorie mai mult sau mai putin falsificata -, dar si indreptatita.

Semnificatia acestei zile pentru Partidul National Taranesc Crestin Democrat este cu atat mai mare cu cat printre cei care si-au adus contributia, in acele vremuri de cumpana, la desavarsirea supremei impliniri esential-istorice a unui popor – realizarea statului national in intregimea lui -, se afla si cei mai de seama inaintasi ai sai, in primul rand Iuliu Maniu si Ion Mihalache: unul la Alba Iulia, celalalt la Marasesti si Oituz.

In ziua de 9 mai 1877, Parlamentul Romaniei a proclamat independenta totala fata de Poarta Otomana. O zi mai tarziu, la 10 mai 1877, conform prerogativelor sale constitutionale, principele Carol I a ratificat -Declaratia de independenta-. Romania devenea astfel un stat independent, de sine statator, egal cu celelalte monarhii europene.

PNTCD a depus la Camera Deputatilor o propunere legislativa pentru declararea zilei de 10 Mai ca zi a independentei de stat a Romaniei.

Iata doua zile glorioase ale Romaniei: 1 Decembrie – ZIUA NATIONALA si 10 Mai – ZIUA INDEPENDENTEI.

Marea Unire – 1 Decembrie 1918

Sfarsitul primului razboi mondial a marcat colapsul marilor imperii din centrul si sud-estul Europei: Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman. Polonezii, romanii, cehii, slovacii, sarbii, croatii, slovenii puteau astfel sa-si implineasca visul istoric de constructie/reconstructie a statului national.

La sfarsitul anului 1917 si inceputul lui 1918 s-a produs accelerarea tendintelor centrifuge ale nationalitatilor supuse marilor imperii – Rusia, Austro-Ungaria si Turcia – zdruncinate de infrangerile militare si de consecinta acestora, revolutiile.

In 1918, situatia politica si militara a Romaniei era dificila. La 4/16 august 1916, Romania se alaturase puterilor Antantei (Franta, Marea Britanie, Rusia si Italia) numai cu scopul de a alipi Transilvania. Astfel, in textul Conventiei militare romano-ruse se stipula numai un atac impotriva Austro-Ungariei.

Unirea Transilvaniei cu tara era o nazuinta istorica a intregii societati din Vechiul Regat, fiind vazuta ca o desavarsire a unitatii nationale. Ea era impartasita atat de Majestatea Sa Regele Ferdinand, cat si de cea mai mare parte a clasei politice. Campionul aderarii la Antanta a fost I. I. C. Bratianu care, ca si tatal sau Ion C. Bratianu, nutrea visul marelui stat unitar roman. Desfasurarea razboiului pentru Romania – intre 1916 si 1918 – a fost insa dramatica. Lipsita de resurse si de ajutorul real al aliatei Rusia (cazuta sub efectele revolutiei din februarie 1917), in ciuda glorioaselor victorii ale armatei romane din vara/toamna anului 1917 (Marasesti, Marasti, Oituz), la 27 aprilie/7 mai 1918 guvernul roman era nevoit sa semneze durerosul Tratat de Pace de la Bucuresti (Buftea). Teritoriul Vechiului Regat se reducea numai la spatiul Moldovei de dincoace de Prut. Totusi, datorita marilor victorii din 1917, statul roman si monarhia isi conservau existenta, reprezentand nucleul in jurul caruia s-a format Romania Mare.

Primul teritoriu care s-a alaturat Vechiului Regat a fost Basarabia, rapita samavolnic Moldovei de Rusia prin Tratatul ruso-otoman de la Bucuresti din 1812. La 4 decembrie 1917, Sfatul tarii si-a deschis lucrarile, iar la 9 aprilie 1918, in prezenta primului-ministru al Romaniei, Alexandru Marghiloman, pronunta Declaratia de Unire. La 23 aprilie 1918, suveranul Romaniei, prin decret regal, a ratificat Unirea.

Urmatorul pas al Unirii a fost alaturarea Bucovinei, inglobata de habsburgi dupa pacea de la Focsani (7 mai 1775), in urma unui acord austro-turc. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei emitea Declaratia de Unire.

Procesul de unificare a fost incheiat triumfal, in 1918, prin alaturarea Transilvaniei.

La 6 octombrie 1918, dupa emiterea de catre imparatul Carol I de Habsburg a Manifestului -Catre popoarele mele-, Partidul National Roman reactiona prin publicarea unui manifest la Budapesta, prin care cerea autonomia si respingea ideea de federalizare care mentinea natiunea romana sub autoritatea unui regat maghiar.

La 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod actiona in parlamentul maghiar, cerand dreptul la autodeterminare al romanilor, in spiritul declaratiei din ianuarie a presedintelui Thomas Woodrow Wilson.

La 23-24 octombrie 1918, din initiativa Partidului National Roman, se forma Consiliul National Roman Central (-Marele Sfat Roman-). A inceput o intensa propaganda nationala in toate localitatile Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului.

La 15 noiembrie 1918, guvernul maghiar, cautand sa castige timp pana la intrunirea Conferintei de Pace, il trimitea pe Iaszi Oskar sa negocieze cu Marele Sfat de la Arad -gasirea unui modus vivendi-. Tratativele au esuat pe 15 noiembrie din cauza lui Iuliu Maniu, care raspundea ferm lui Iaszi Oskar la intrebarea acestuia: -in definitiv, ce vor romanii?-, prin: -Despartire totala!-.

La 20 noiembrie 1918, s-a publicat textul hotararii Consiliului National Roman Central prin care se instituia o Adunare Nationala – o constituanta – formata din 1.228 de delegati, 600 de delegati alesi in circumscriptii si 628 de delegati de drept. Delegatii alesi pe circumscriptii primeau un -creditional- cu care urmau sa se prezinte la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Pe 30 noiembrie 1918, la Alba Iulia, a avut loc o consfatuire, cu rol consultativ, a Consiliului National Roman Central, unde s-a dezbatut proiectul de rezolutie. In noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie 1918, in fata sediului Adunarii se aflau masati in jur se 100.000 de romani, in marea lor majoritate tarani. Multimea scanda: -Romania Mare si Regele Ferdinand- sau -Unirea Transilvaniei cu tara- si -Vrem Unirea!, Vrem Unirea!-.

In aceasta atmosfera, la 1 decembrie 1918 se intrunea in sedinta Consiliul National transformat in Adunare Nationala. S-a stabilit un Birou care urma sa conduca lucrarile Adunarii. Presedinte a fost ales George Pop de Basesti, legendarul initiator la -Memorandumului- din 1892, presedinte al Partidului National Roman. Dupa cuvantarile lui Stefan Cicio-Pop, Vasile Goldis, Iuliu Maniu si Iosif Jumanca, a fost citita si aprobata rezolutia de Unire cu Romania. S-a format un executiv – Consiliul Dirigent – in fruntea caruia a fost ales Iuliu Maniu.

La 12-13 decembrie 1918, s-a format o delegatie a Transilvaniei care s-a deplasat la Bucuresti pentru a prezenta Actul Unirii si a depune Juramantul de Credinta in fata Suveranului.

Astfel s-a format Romania Mare. Statul roman cu aceasta intindere teritoriala nu a putut exista, din punct de vedere politic, decat doua decenii, insa actul de la 1 decembrie 1918, care a finalizat un proces istoric care debuta pe 24 ianuarie 1859, a capatat valoare de simbol national.

Semnificatia zilei de 10 Mai pentru existenta statului roman

Romania, ca si celelalte state sud-est europene, pentru a-si edifica statul national unit, a trebuit sa parcurga un drum politic de mai multe etape. Inca din secolele XVI-XVII, cronicarii moldoveni si munteni vorbeau de unitatea etno-lingvistica si culturala a romanilor de pe ambele maluri ale Milcovului.

La inceputul secolului al XIX-lea, cele doua state romanesti – Tara Romaneasca (Valahia) si Moldova – erau doua principate aflate sub suzeranitatea otomana si sub protectoratul Rusiei.

Unitatea celor doua principate s-a infaptuit prin alegerea la 5 ianuarie si respectiv la 24 ianuarie 1859 ca principe domnitor, in ambele tari romane, a lui Alexandru Ioan Cuza. Rezulta astfel o monarhie nationala care insa nu avea decat o autonomie statala – este adevarat, foarte larga – fata de puterea suzerana de la Constantinopol. Pentru a deveni un stat adevarat, Romania trebuia sa indeplineasca doua conditii: sa-si castige independenta si sa devina o monarhie regala ereditara, egala cu celelalte case domnitoare europene, intr-o Europa ale carei state (cu exceptia Frantei, care era republica din 1876) erau in mod covarsitor monarhii.

Acestea au fost scopurile politicii interne ale clasei politice romanesti in perioada 1866-1881.

In 1866, dupa abdicarea fortata a lui Alexandru Ioan Cuza, este adus la tron Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, membru al dinastiei imperiale germane. Romania devenea astfel, prin persoana principelui Carol I, aliata – de facto – a celei mai puternice monarhii din Europa.

Anul 1877 a fost crucial pentru destinul ulterior al natiunilor din Europa de sud-est. Profitand de izbucnirea, in primavara anului 1877, a ostilitatilor ruso-turce, Parlamentul Romaniei, in ziua de 9 mai 1877, a proclamat independenta totala fata de Poarta.

O zi mai tarziu, la 10 mai 1877, conform prerogativelor sale constitutionale, principele Carol I a ratificat -Declaratia de independenta-. Romania devenea astfel un stat independent, de sine statator, egal cu celelalte monarhii europene.

Acest statut va fi recunoscut – de jure – de catre reprezentantii marilor puteri intruniti la Congresul de pace de la Berlin din 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878. Noul statut al Romaniei trebuia completat cu realizarea desavarsirii consolidarii institutiei monarhice.

Dupa ce majoritatea statelor suverane, dinauntrul si dinafara spatiului european, au recunoscut independenta, parlamentul roman a votat la 14/26 martie 1881 transformarea Romaniei in regat.

Pentru a lega actul independentei de cel al proclamarii regatului, principele Carol I a acceptat ca actul ceremonial al incoronarii sa se desfasoare la 10/22 mai 1881, cand se implineau patru ani de la ratificarea actului declararii independentei.

Astfel, ziua de 10/22 mai va capata o dubla semnificatie: cea a zilei independentei de stat si cea a zilei regatului, realizandu-se, in mod simbolic, unitatea indestructibila intre statul romanesc independent si forma de guvernamant – monarhia constitutionala. Acestea sunt premisele pentru care data de 10/22 mai devenea ziua aniversarii actului de formare a statului national roman – Romania -, definit atunci ca teritoriu cuprins intre Arcul Carpatic, Prut, Marea Neagra si Dunare.

Evident ca acest teritoriu nu cuprindea toate regiunile locuite de o populatie majoritar romaneasca. Mult timp, pana la sfarsitul primului razboi mondial, romanii transilvaneni si bucovineni vor ramane supusi ai imperiului austro-ungar, iar basarabenii – sub stapanirea tarului. Totusi, romanii de pretutindeni aveau acum un stat la care, din punctul de vedere etnic si national, puteau sa se raporteze: Regatul Romaniei.

In anul 1918, in toate cele trei declaratii elaborate de romanii din Basarabia, Bucovina si Transilvania se specifica dorinta si hotararea de a se uni cu Regatul Romaniei, proclamat in martie-mai 1881 si sarbatorit in ziua de 10/22 mai.

Regimul comunist instaurat pe deplin dupa abdicarea fortata a regelui Mihai I (30 decembrie 1947) a deformat intentionat semnificatia zilei de 10/22 mai.

Dupa 1947, ziua nationala a Romaniei devenea 23 august 1944, data istorica a carei semnificatie a fost, la randul ei, falsificata. Aparatul de propaganda si cultura al CC al PCR a stabilit, printre -sarbatorile legale-, ziua independentei pe data de 9 mai 1977, cand Parlamentul Romaniei elaborase documentul-declaratie care definea noile relatii cu Turcia.

Ani in sir (1950-1977), in comemorarile din mass-media comunista nu se pomenea nimic de covarsitoarea contributie politica a principelui Carol I si a primului-ministru de atunci, Ion C. Bratianu. Se punea mai ales accentul pe partea militara a evenimentelor si a colaborarii -fratesti- dintre ostasii rusi si romani.

Incepand cu asa-zisa -liberalizare- din anii *60-*70, s-a incercat o redare a evenimentelor mai aproape de adevarul istoric. Cu toate acestea, caracterul de sarbatoare nationala, in adevaratul sens al cuvantului, nu a fost acceptat pana in 1990, iar ziua de 23 august a ramas ziua nationala a Republicii Socialiste Romania.

Dupa Revolutia din decembrie 1989, ziua de 10/22 mai a fost din nou ocolita. In anul 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala (CPUN) a adoptat ca zi nationala data de 1 decembrie 1918, data la care Adunarea Nationala de la Alba Iulia a aprobat Rezolutia prin care Transilvania se unea cu Regatul Romaniei.

Acest stat – Regatul Romaniei – a fost indubitabil teritoriul la care s-au alipit, prin vointa suverana a populatiei romanesti, Bucovina, Basarabia si Transilvania.

In acest sens, este salutara initiativa PNTCD de a propune Camerei Deputatilor sarbatorirea zilei de 10 Mai ca -ZI A INDEPENDENtEI-. Dupa ce comisia juridica a Camerei Deputatilor a intocmit un raport favorabil propunerii legislative a PNTCD, plenul camerei a respins acest proiect de lege! Se confirma astfel ca nu am ajuns inca, din pacate, la o reala recunoastere a istoriei adevarate a Romaniei.

PNTCD – Partid national

Se vorbeste mult, in zilele noastre, de o criza a idealului national. Intr-un fel, realitatea pare sa confirme acest lucru, fie ca este vorba de formalismul gaunos al unor manifestari oficiale, fie de apatia unei populatii care, apasata de grijile zilei de azi, tot mai mari si tot mai nedrept distribuite, nu mai are disponibilitati de intelegere pentru gandul inalt care leaga ziua de ieri cu ziua de maine. Unii dintre cei care au contribuit mai vartos la compromiterea idealului national, prin folosirea abuziva si supralicitare, il deplang acum nostalgic si incearca sa-l reinvie in viziunea lor exclusivista, o data cu vechi practici totalitare. Altii sustin perimarea idealului national, perimarea -nationalului- in genere, pe care o pun pe seama -mersului inainte- (?!) al istoriei, pe seama necesitatii imperative a globalizarii. Acestia, poate fara sa-si dea seama, fac posibil ca firesti cerinte ale integrarii europene si euroatlantice, de azi, sa semene provocator de bine cu absurdele lozinci ale internationalismului comunist, de mai ieri.

In vremuri, atat de contradictorii cum sunt cele pe care le traim, este de datoria actiunii politice concrete sa revalorizeze ideea nationala, dovedind ca este cu putinta ca pentru romanii ca romani idealul sa fie national, si pentru romanii ca europeni sa fie european. Intre aceste doua idealuri nu exista incompatibilitate decat atunci cand se urmareste programatic, din interese evident straine tarii.

Inscriindu-si actiunea politica in aceasta perspectiva, PNTCD nu numai ca pune in practica temeiurile sale doctrinare crestin-democrate, dar se respecta pe sine insusi ramanand consecvent cu intreaga lui traditie de slujire a interesului romanesc.

Pagina realizata de PNTCD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.