Un ziarist bun e un ziarist mort?

De două zile încoace aud cât de minunat și de extraordinar era ziaristul Mile Cărpenișan. Politicienii îl laudă la unison, președintele îl decorează, ministrul apărării îi acordă grade post-mortem, iar colegii de breaslă se întrec în declarații comemorative. Pe scurt, după moarte, ziaristul Mile Cărpenișan a devenit erou. Personal, nu l-am cunoscut pe Mile, l-am întâlnit o singură dată într-o împrejurare oficială și atât. Dar l-am admirat de la distanță. I-am admirat curajul nebunesc de a se duce în cele mai fierbinți locuri din lume și de a reuși aproape întotdeuna să facă reportaje extraordinare, de invidiat de către orice jurnalist care face meseria cu pasiune.
De doi ani, Mile dispăruse din peisajul jurnalistic, fără ca el să-și fi dorit acest lucru. Pe blogul său scria că-i este silă. Avea și de ce. Deși supraviețuise războaielor, cataclismelor naturale și teroriștilor, curajosul Mile a fost înfrânt de șerpăria intereselor de grup. Scârbit, s-a retras din breaslă și, sincer, n-am auzit atunci pe niciunul dintre colegii săi care astăzi se bat cu cărămida în piept și dau declarații la televizor să iasă și să declare că-l susțin pe Mile și că nu sunt de acord cu modul în care a fost determinat să plece din presă, să abandoneze ceea ce-i plăcea să facă mai mult pe lumea asta. Liniște totală. Mile Cărpenișan viu nu mai era interesant pentru nicio televiziune din România. Mile Cărpenișan mort este un erou de care toți încearcă acum să-și agațe imaginea. Și-atunci, ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva un ziarist bun e un ziarist mort. Trăim într-o lume cu valori răsturnate, în care recunoașterea valorii umane vine adesea doar după moarte. Și-atunci pentru o zi-două, până intrăm iar în vâltoarea cotidiană și ne aducem aminte că există eroi lângă noi doar după ce aceștia trec în neființă.