Un film intrat in selectiile retrospective ale inceputului de an este melodrama Lucia si sexul, scris si regizat de spaniolul Julio Medem.
Urmand, potrivit propriului sau ego artistic, jaloanele noului film de dragoste spaniol (sau al -telenovelei fierbinti-), propuse de Pedro Almodovar, Julio Medem tese o poveste intortocheata, in care principalul resort al dramei il constituie tensiunile si conflictele erotice. Temperament romantic, narcisist si feminin, Medem da la o parte aspectele kitsch, mediul underground si umorul din filmele lui Almodovar, inlocuindu-le cu gustul explorarilor textualiste, dar pastrand (cel putin la un prim nivel) accesibilitatea si fascinatia lecturii.
Spirit ambitios, dar juvenil si introvertit, Julio Medem deapana o poveste de dragoste incandescenta si autodistructiva – totala si tipic fictiva, pe care o transforma, treptat, intr-un examen de constiinta al protagonistilor si, in special, intr-o radiografiere deontologica a actului scriitoricesc. Cu stiinta importantei intamplarilor nefaste in literatura, implicit in film, si cu o buna stapanire a tehnicii suspansului, scenaristul spaniol tese, aproape insesizabil, firul tragic al istorisirii printre meandrele luxuriante ale pasiunii.
Iata povestea. Lucia, al carei iubit (scriitorul Lorenzo) a disparut in urma unui accident neelucidat, pleaca pe o insula, invocata obsesiv in romanul pe care acesta il scria, pentru a lamuri aspectele obscure ale biografiei lui si cauza erodarii relatiei lor. Intr-adevar, geografia misterioasei insule, tabuizate de Lorenzo, contine o viata paralela, sumbra a acestuia, intens exploatata literar, pe care Lucia o va descifra. In urma unei iubiri de o noapte petrecute odata aici, a rezultat o fetita (Luna), de care Lorenzo a aflat foarte tarziu si incearca sa se apropie incognito. Dar, in cautarea unor experiente inedite pentru romanul sau, Lorenzo ii sugereaza bonei Lunei, o adolescenta initial inocenta, sa provoace o relatie de tip incestuos cu amantul mamei ei. Implicandu-se el insusi intr-o aventura cu bona Lunei, Lorenzo determina, involuntar, moartea propriei fiice, devorata, in casa ei, de un dog german. Moartea cumplita a fiicei are efectul unei lovituri cruciale pentru Lorenzo, care il obliga sa renunte la Lucia si sa plonjeze intr-un alt plan al existentei. Incercand sa se intoarca la scris, el nu intelege ca lasitatea nu este creativa, incercarea de a arunca propria culpa in spatele unor personaje livresti, de a transforma suferinta reala in text, falimenteaza si Lorenzo este cuprins cu totul de disperare, pe care o duce pana la suicid.
Subiectul este -tare- si merita o abordare pe masura, iar regizorul Medem (impreuna cu intreaga echipa artistica si cea de actori, foarte bine alesi) pornesc cu seriozitate si cu totala daruire la atac. Intr-adevar, imaginea, montajul si muzica fascineaza de la inceput, introducandu-ne in spatiul hipnotic al insulei -uliseene-, capcana lunara, care isi alege ca victime pe cei atrasi de tentatiile aceluiasi astru.
Planurile literar-real-imaginar se cheama reciproc, isi raspund si se suprapun, supuse unei stilistici a povestirii bine stapanite, dar atuul cel mai mare al filmului este conturarea si exploatarea unei relatii mistice intre om si peisaj, intre memorie si tectonica, intre psiheea personajelor si cea a insulei. Aceasta, strabatuta de tainice tuneluri comunicante intre lumea solara, subpamanteana si acvatica, simbol feminin al iubirii, se instituie intr-o imagine a animei duale a omului, luminoasa si tulbure, insetata de daruire, dar si de dorinta de dominatie.
Nestiind, insa, sa-si infunde urechile cu ceara, asemeni vicleanului Ulise, tanarul cine-navigator spaniol prefera -transparenta (amorului)- si, imbatat de cantecul sirenelor, cade in cursele chiar de el construite – -bomboana- senzualitatii -, iar gradinile deliciilor isi arata fateta monstruoasa, fara ca el sa o mai poata controla. Capcana destinata spectatorilor isi devora maestrul, insuficient initiat (nu in tantrism vulgarizat, ci in relatia eros-etos-thanatos, pe care chiar el o propune).
Relatia, supramundana si cosmica, are ca resort crucial tocmai etosul, dimensiunea morala si intelegerea sensului faptelor, pe care autorul spaniol le eludeaza mereu, asa cum, din dipolul eros-thanatos, eludeaza mereu moartea. Daca variile experiente erotice sunt descrise intr-un limbaj cinematografic explicit si studiat, repetitiv, folosindu-se tot arsenalul de mizanscena si actoricesc pentru a crea momente maximaliste (biologic), tulburatoare, moartea tragica si universul culpei prin care ne poarta povestea sunt mult mai greu descifrabile ca atare, regizorul recurgand, dintr-o data, la un limbaj metaforic intens incifrat, chiar -pudibond-, nerepetitiv si care evita sa atinga tocmai biologicul mortii, simetric cu cel al erosului.
Psihanalitic vorbind, regizorul se aventureaza cu -curaj voyeuristic- in cotloanele bordelurilor, dar evita morga la care-si trimite personajele, refuza sa intre (mental si fizic) impreuna cu ele, asa cum le urmase in alcov. El isi declina paternitatea auctoriala, asa cum Lorenzo, rezoneur-ul sau, n-a avut curajul sa-si asume paternitatea Lunei. Medem ar fi putut realiza un film foarte bun despre iubire, literatura si tradare, un film inchis in universul hedonismului, dar nu si despre suferinta si moarte, pe care le ataca, fara sa le cunoasca. -Demiurgul- se teme de consecintele faptelor sale. Ne place sau nu, esteticul nu poate trai fara etic, iar demersul stralucitor pe alocuri, dar schiopatat al lui Julio Medem ne invata ca literatura sau cinema cu majuscule nu se poate face sarind peste propria umbra.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
