Globalizarea nu este numai problema literaturii romane

La sfarsitul saptamanii trecute, Editura Cartea Romaneasca a lansat Troica amintirilor de Gheorghe Jurgea-Negrilesti, un volum cu totul special, cuprinzand amintirile unui personaj pitoresc (pentru ca autorul insusi este un personaj) dintr-o existenta petrecuta -sub patru regi-. Gheorghe Jurgea-Negrilesti, boierul cultivat, ironic, prieten al marilor scriitori ai primei jumatati a veacului XX, este autorul unei singure carti. Aceasta insa, asa cum au afirmat toti criticii care au scris pana acum despre ea, are toate sansele sa ramana in istoria literaturii romane.

Cum, in ultima vreme, editura a publicat o seama de volume de referinta, atat din zona beletristicii, cat si din aceea a teoriei literare, daca ar fi sa amintim numai Chemarea mainilor negative de Sanda Golopentia, Sigma, romanul care a starnit atatea patimi al lui Alexandru Ecovoiu, Lumea in doua zile de George Balaita, Ucenicul ascultator (vesuri) de Adrian Popescu sau Discursul postmodern semnat de Maria-Ana Tupan si lansat numai cu o zi inaintea Troicii amintirilor, am solicitat un interviu directorului Editurii Cartea Romaneasca, criticul si profesorul universitar Dan Cristea.

Absolvent al Faculatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti, doctor in literatura comparata la University of Iowa, Dan Cristea este autorul unui numar insemnat de lucrari de istorie, teorie si estetica literara, dintre care amintim Un an de poezie (1973), Arcadia imaginara (1976), Faptul de a scrie (1980), volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critica, Versiune si subversiune. Paradoxul autobiografiei (1999). In acest ultim volum mentionat, aparut in colectia Syracuza, autorul se apleaca asupra operei autobiografice a trei scriitori din secole, tari si culturi diferite: Benjamin Franklin, Henry Adams, Michel Leiris, incercand sa desluseasca linii de forta comune, specifice genului literar abordat. -N-ar fi posibil oare sa privim scriitura autobiografica, <scriitura de sine>, ca fiind nascuta esentialmente dintr-o relatie problematica dintre eu si cuvant? Nu tinde oare autobiografia sa se infiripe precum manifestarea unei imposibilitati de a aborda sau de a continua satisfacator convietuirea cu alte forme ale imaginatiei? Nu apare ea ca promisiunea, niciodata implinita integral, a cautarii unei expresii de sine total recastigate?-. Sunt intrebatrile caroara autorul incearca sa le gaseasca raspuns in aceasta lucrare dedicata celor dornici sa aprofundeze perspectivele cunoasterii.

Sunt un -banal- doctor in filologie

– Sa incepem cu o intrebare cu iz de romanta sentimentala: De ce-ati plecat, de ce v-ati intors?

– In *84, vremurile erau foarte grele. Pe urma am aflat cu stupoare ca ele s-au agravat de la an la an pana in *89. Simteam atunci ca anii trec si ma risipesc. Dar nu a fost o plecare planuita. As fi vrut sa ma intorc, numai ca nu s-a mai putut. Imediat s-au luat masuri impotriva mea: am fost dat afara din Uniune, din serviciu, mi s-a luat apartamentul. Am revenit in *90, intr-o scurta excursie, si, daca va puteti imagina, ca sa votez. Evident, impotriva FSN-ului. Definitiv m-am intors la sfarsitul anului *92. M-am gandit mult atunci, ma pregatisem in Statele Unite pentru o cariera universitara, dar am considerat ca locul meu este totusi aici. Am fost de curand in America si am avut confirmarea justetei alegerii mele. M-am intalnit acolo si cu romani care nu s-au realizat. Cu exceptia medicilor. Pentru un critic, care este implicat in istoria literara a unei tari, normal este sa traiasca in tara respectiva.

– A contat aceasta despartire temporara de Romania in hotararea dumneavoastra de a prelua o editura de prestigiu, dar a carei supravietuire era dificila, tocmai pentru a-si mentine prestigiul?

– Nu. Ma interesa si aici cariera universitara, pe care mi-o dorisem din tinerete. Din pacate, desi am terminat facultatea foarte bine, nimeni nu s-a gandit sa ma opreasca asistent. Ma pregatisem la o universitate americana, una dintre cele mai bune, cea din Iowa City, in literatura comparata. Mi se parea normal sa mi se ofere ceea ce mi se cuvenea, in functie de specializare. Cred ca in momentul in care m-am intors eram singurul profesor din Romania pe a carui diploma era scris -doctor in literatura comparata-. Apoi, conform normelor, a trebuit sa-mi echivalez diploma, asa ca, la ora actuala, pe diploma romaneasca sunt un -banal- doctor in filologie. Speram sa lucrez la Universitatea din Bucuresti. Nu am reusit. Nu regret insa acest lucru. Universitatea din Craiova imi ofera multe satisfactii si consider ca, de fapt, meseria mea principala este cea de profesor. Cea de editor si, apoi, de director de editura au venit in urma propunerii regretatului presedinte Laurentiu Ulici. Lucrurile nu mergeau foarte bine, dar, pe de alta parte, Editura Cartea Romaneasca se baza pe cateva atuuri: avea celebra cladire din strada Berthelot, colt cu Cazzavillan, dispunea de o eleganta librarie proprie, in care se puteau desfasura tot felul de manifestari culturale, de la cenaclu la lansari de carte. Cladirea avea o sumedenie de spatii care puteau fi inchiriate, aducand in felul acesta bani. Editura a pierdut aceste avantaje prin cedarea cladirii fostului proprietar, asa cum era, de altfel, legal si normal. Dar, a trebuit sa ne mutam ca niste nomazi, intai la Casa Presei Libere, apoi, aici, la Uniunea Scriitorilor, unde suntem tolerati. Totul s-a facut de fiecare data in graba, depozitul de carte a avut de suferit, ca si unele manuscrise. Si, mai ales, am pierdut libraria. Conditiile sunt foarte grele si pentru ca nu avem o tipografie proprie. Costurile de tiparire sunt foarte mari, chiar daca incercam sa lucram cu tipografii ceva mai ieftine. Concurenta cu editurile infiintate de patronii de tipografii este destul de dura.

Romanul tinerei generatii

– Cu toate acestea, politica editoriala ramane, din cate am vazut, una lipsita de concesii.

– Cred ca menirea Editurii Cartea Romaneasca a fost, si trebuie sa ramana, publicarea literaturii romane contemporane. Este si motivul pentru care ea trebuie sa ramana a Uniunii Scriitorilor. Ideea gasirii unui patron nu mi se pare fericita. Au fost cazuri, unele dintre ele intens mediatizate, de edituri in care interventia unui patron care a putut sa investeasca a salvat editura. Nu exista insa nici un particular care sa investeasca o suma mare de bani si sa nu doreasca, firesc, s-o recupereze cat mai repede posibil. Rezultatul, editurile nu numai ca nu au prosperat, dar au fost si falimentate. Deci, nu stiu ce patron din Romania ar dori sa editeze carte de literatura contemporana romaneasca, carte cu care, de obicei, se pierde.

– La Cartea Romaneasca apar opere ale unor scriitori consacrati, dar si lucrari de debut. Exista o politica a debuturilor?

– Nu neaparat. Nici nu ne-am putea permite, de altfel. Dorim sa scoatem in fiecare an, sa zicem, cinci volume de debut: doua-trei de poezie, doua de proza. Mai ales atunci cand avem de-a face cu debutanti ce se anunta ca scriitori autentici, cum este cazul, de pilda, lui Constantin Popescu, al carui roman impune un nou limbaj, un limbaj al propriei generatii, personaje ale acestei alte generatii. Toata conceptia romanului este speciala. Autorul re-scrie, de exemplu, scene din Marin Preda, cum este celebra scena din Poiana lui Iocan, dar personajele nu sunt tarani, ci tineri ai generatiei actuale. Noutatea lui a impus si o noua colectie a editurii. Nu banala Debut, ci Romanul noii generatii. Este o realitate. Apar scriitori tineri, cu lumea lor, cu jargonul lor, extrem de interesante.

– La acest inceput de an ati avut cateva lansari una dupa alta. Dintre cartile propuse, care va este mai la suflet?

– Un editor nu poate raspunde la aceasta intrebare. Si nici n-au fost prea multe. Saptamana trecuta am lansat doua volume: Ana Maria Tupan cu Discursul postmodern si Troica amintirilor a lui Gheorghe Jurgea-Negrilesti. Aceasta a doua lansare, pe care o asteptam cu mare curiozitate si cu mare speranta, mi-a lasat un gust amar. A fost foarte putin public si nu mi-am dat seama de ce. Si cartea, si vorbitorii au fost de prima mana. Nicolae Balota, Constantin Toiu, Alexandru George, ale carui consideratii despre clasa boiereasca si despre problemele ei au fost cu totul si cu totul remarcabile. Cartea, scrisa de un boier autentic, a avut parte de cronici elogioase inca inainte de lansare… Este o carte pe care eu, dar si alti critici, o consideram una dintre cele mai importante aparute in ultimul deceniu.

– Am inteles ca veti avea in curand o noua lansare?

– Da. Este vorba despre volumul lui Toma George Maiorescu, Convorbiri in amurg, aparut la inceputul lui noiembrie. El contine reportajele semnate de el in Contemporanul lui Ivascu, pe care le-am citit student fiind si care insemnau atunci o deschidere uluitoare catre lume.

Cartea Romaneasca nu trebuie sa fie cutia postala a membrilor Uniunii Scriitorilor

– Cum vedeti viitorul Cartii Romanesti?

– Asa cum am mai spus, ea trebuie sa ramana sub egida Uniunii Scriitorilor, sa ramana editura principala pentru scriitorii romani contemporani. Si numarul de titluri, si genurile pe care le acopera – roman, poezie, teatru, eseu – o recomanda ca atare. Desigur, editura nu trebuie sa devina cutia postala a membrilor Uniunii, care sunt, se pare, mai mult de 2000. In acelasi timp, nu trebuie sa ne oprim numai la cartile cele mai reprezentative (ceea ce pare ideal), dar sa nu uitam ca exista un numar foarte mare de scriitori profesionisti care sunt lasati oarecum in umbra. In plus, cred ca trebuie sa abordam si alte domenii, in interiorul carora se pot scoaste carti vandabile. Am incercat cateva colectii, printre care Syracuza, colectie de teorie si critica literara, care se vinde foarte bine in randul profesorilor si studentilor, una de eseuri literare. Ma gandesc, in continuare, si la o foarte buna carte de bucate sau orice alt fel de lucrare care, prin cererea mare, sa aduca bani editurii.

– Intre profesor si editor, unde se palseaza acum criticul Dan Cristea?

– In clipa de fata, el este legat de profesor. Lucrez intens la cursul meu, pe care il voi si publica, nu stiu daca la Cartea Romaneasca, desi toate cartile mele au aparut pana acum aici si as vrea sa continui traditia. Lucrez la o carte, dar obligatiile sunt obligatii. Am acceptat o rubrica la Convorbiri literare si o alta la Ramuri, si nu pot sa-i las pe cei doi prieteni ai mei, Casian Maria Spiridon si Gabriel Chifu, sa astepte in zadar articolul meu.

Incerc sa prind un peste la copca

– Ati trait in mai multe locuri si sunteti specialist in literatura comparata. Care credeti ca sunt sansele literaturii romane in conditiile globalizarii?

– Globalizarea nu este numai problema literaturii romane. Lucrurile stau la fel pentru Ungaria sau Polonia, de exemplu. Important este ce se face pentru cunoasterea literaturii romane in strainatate. Si nu se face mai nimic. Se stie asta de mult timp, dar fara efect. De curand am primit din Grecia o cutie foarte mare cu carti grecesti traduse in engleza. E drept, e mai usor sa gasesti niste greci americani dispusi sa traduca in engleza. Dar sunt acum in America din ce in ce mai multi intelectuali romani care ar putea face acelasi lucru, numai ca asta inseamna bani. Intr-o tara care conteaza foarte mult in lansarea de carte, cum este Franta, avem un singur traducator din limba romana: Alain Paruit, care are si relatiile necesare la marile edituri. Ce poate face un singur om? Traduce una sau doua carti pe an, dar este foarte putin.

– Intre toate preocuparile acestea si stresul pe care il presupun, ce mai face Dan Cristea?

– Greu de spus. Este si perioada de inceput de an, foarte aglomerata, acaparanta, saptamana aceasta, de exemplu, cu doua lansari. Nu am putut sa ma ocup nici de lucrarile obligatorii. Problemele bugetare par a fi mai drastice ca oricand, este vorba apoi despre planurile de perspectiva. Ca viata personala, din cand in cand mai ies pe lacul Snagov si incerc sa prind un peste la copca. De lac sunt interesati si cateii mei, foarte receptivi la toate zgomotele. Lacul fiind inghetat acum, pescarii sapa copci, iar ei latra cu indarjire…